AVANPREMIERĂ  Volumul „Vişinescu, torţionarul uitat. Închisoarea, crimele, procesul” de Andrei Muraru, lansată la Gaudeamus

Sâmbătă, de la ora 11.30, la Târgul de Carte Gaudeamus, în Sala Cupola (Pavilionul Central Romexpo), va avea loc o dezbatere pe tema cărţii „Vişinescu, torţionarul uitat. Închisoarea, crimele, procesul”, semnată de Andrei Muraru şi apărută la Editura Polirom. Alături de autor vor vorbi Cristian Tudor Popescu, Ion M. Ioniţă, Claudiu Pândaru, iar discuţia va fi moderată de George Onofrei. „Adevărul” prezintă, în avanpremieră, un fragment din volum.

„Procesul intentat lui Alexandru Vişinescu a fost unul remarcabil întrucît se întîmpla pentru prima dată în istoria justiţiei din România ca acuzaţia de crime împotriva umanităţii comise în timpul regimului comunist să fie îndreptată împotriva unui fost comandant de închisoare. Însemnătatea cazului provine totodată şi din faptul că acuzaţiile au avut la bază cercetările neobosite ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, sub conducerea dr. Andrei Muraru. Verdictul a fost dovada că Revoluţia din 1989 i-a oferit societăţii româneşti şansa de a îmbrăţişa valorile democraţiei occidentale, valori care se bazează implicit pe ideea că natura umană caută să cultive demnitatea intrinsecă a individului, nu să o distrugă, aşa cum a încercat să facă Alexandru Vişinescu şi cum demonstrează paginile acestei cărţi.” (Dennis Deletant)

 „Povestea dosarului Vişinescu, relatată profesionist de Andrei Muraru, nu are cinismul exuberant al unui roman de aventuri, dar are dramatismul etic al oricărei bătălii pentru Justiţie şi Memorie. Alexandru Vişinescu era răul anonim din vecinătatea noastră, ascuns sub un nume ce nu spunea nimic pentru milioane de români şi sub un renume a cărui rezonanţă terorizase sute de oameni ce-i trecuseră prin faţă, în închisorile stalinismului românesc. Vişinescu era unul dintre torţionarii zeloşi ai utopiei comuniste, făcut din aluatul din care se plămădesc instrumentele tuturor totalitarismelor şi purtătorii de bîtă ai tuturor dictatorilor. Avînd conştiinţa anesteziată prin scuza că «doar am executat ordine», răsplătit printr-o pensie mare, printr-o Justiţie complice ani de-a rîndul şi devenit inofensiv tocmai prin trecerea anilor, Vişinescu trăia liniştit şi banal, în bula confortabilă a uitării generale. Pînă într-o zi, cînd – graţie unor cercetători tineri, precum Andrei Muraru şi colegii săi – Istoria l-a ajuns din urmă.” (Adrian Cioroianu)

FRAGMENT 

„Controlul minuţios al mişcărilor deţinutului era de fapt o modalitate foarte abil aplicată, prin toate mijloacele avute la îndemână de administraţie – arhitectura carcerală, sistemul de supraveghere, starea fizică şi psihică a deţinuţilor, regimul disciplinar, absenţa oricărei comunicări –, pentru eliminarea lentă. De reeducare nu mai putea fi vorba, ci doar despre torturarea continuă, prin urmărirea riguroasă şi distrugerea trupului şi a minţii. Prin starea de necontenită veghe asupra mişcărilor sale, deţinutului îi este astfel indusă ideea controlului permanent. Mărturiile confirmă turele făcute în celular la câteva minute de către gardieni şi supraveghetori, îndepărtarea subtilă a capacului de la vizeta din uşa celulei pentru a inspecta starea deţinutului şi mai ales pentru a urmări respectarea cu stricteţe a regulamentului, utilizarea pâslarilor care atenuau zgomotul făcut de încălţăminte pe podeaua din beton tocmai pentru a-i surprinde pe cei întemniţaţi şi a păstra o tăcere aproape totală în închisoare. În acelaşi timp, osânditului îi era cu neputinţă să verifice dacă era supravegheat ori ba, astfel încât avea tot timpul iluzia unui permanent control.

Auzul, şi nu văzul pare să fi fost principalul simţ folosit de deţinuţii de la Râmnicu Sărat. Ion Diaconescu a relatat că nu i-a văzut pe gardieni cinci ani şi jumătate, cât a stat în închisoarea buzoiană, şi rar, riscând drastice sancţiuni, a văzut chipuri de om. El reţinuse doar vocile care îi comandau să se supună ordinelor, dar nu a ştiut niciodată vreun nume de gardian, sanitar sau supraveghetor, cu excepţia lui Vişinescu. Un alt fost deţinut, Ion Eremia, rememorează atmosfera din celular după ce fusese deja sancţionat, fiind surprins când privea pe mica fereastră din celulă: 

Am luat toate măsurile ca să nu mai fiu prins asupra faptului, ciulind bine urechile, spre a auzi târşitul abia perceptibil al târlicilor pe care paznicii îi purtau peste cizme spre a le face silenţioase. Principalul era să aud ultimii paşi ai paznicului ce se apropia hoţeşte, atunci când ajungea la doi-trei metri de celula mea. Cum îi auzeam, cum săream de pe scăunel şi mă aşezam cu iuţeala fulgerului pe el, ca un şcolar cuminte, cu mâinile la piept. Ţineam însă şi socoteala timpului scurs între două sclipiri de vizor. Curând am devenit imbatabil, căci înregistram de la distanţă, ca în războiul submarin, apropierea inamicului. Facultatea de adaptare la mediu a organismului uman îşi dovedea, o dată în plus, marea ei putere, plasticitate şi virtuozitate. 

Corneliu Coposu întăreşte şi el, prin amintire, atmosfera din celularul de la Râmnicu Sărat: „Învăţasem după auz să identificăm care celulă se deschide, fiecare uşă având un scârţâit aparte. Dar cel mai greu mi-a fost să sesizez, în liniştea din închisoare, în care direcţie se îndreaptă gardianul... Supravegherea la vizetă era aproape neîntreruptă”. În alt loc, Seniorul adăuga: „După o oarecare experienţă, se ştiau ocupanţii celulelor, în ordinea numerelor respective. Se ştia tot ce se întâmplă, pentru că se urmăreau cu mare atenţie toate mişcările, se ştia după scârţâitul balamalelor când se deschide uşa de la celula nr. 15 sau de la celula nr. 2”. La rândul său, aflat la închisoarea Aiud, fiind adus de la Râmnicu Sărat, Stere Marinescu îşi amintea că „din minut în minut eram supravegheat prin vizetă” (Copyright: Editura Polirom)

Andrei Muraru

(foto: dreapta) a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (2005), unde şi a susţinut şi doctoratul (2011) despre procesele postbelice ale criminalilor de război. A fost preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (2012 2014), calitate în care a demarat campania de aducere în faţa justiţiei a foştilor responsabili din aparatul comunist de represiune. În perioada 2006 2009 a fost consilier la Cancelaria Prim ministrului şi consilier al directorului general al Arhivelor Naţionale ale României. A fost bursier la Aristotle University of Thessaloniki (2004 2005), New Europe College (2009 2010) şi United States Holocaust Memorial Museum, Washington DC (2010 2011). A publicat numeroase studii în reviste de specialitate şi lucrări colective. Este coordonator al volumului Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945 1967) (Editura Polirom, 2008) şi coautor al primului manual despre dictatura comunistă, O istorie a comunismului din România. Manual pentru liceu (Editura Polirom, 2008; ediţia a II a, 2009; ediţia a III a, 2014). De asemenea, a participat la numeroase conferinţe internaţionale, a susţinut prelegeri şi are frecvent contribuţii pe teme de istorie recentă. A fost decorat de M.S. Regele Mihai pentru activitatea în fruntea IICCMER cu Ordinul „Coroana României” în grad de Ofiţer (2015). Din decembrie 2014 este Consilier al Preşedintelui României.