Opera lui este vastă, iar el este traducătorul român al lui Fernando Pessoa, cel care ne-a oferit, între altele, una dintre capodoperele literaturii moderne, Cartea neliniştirii, De asemenea, timp de douăzeci de ani, a fost jurnalist pentru Radio France Internationale, până în 2010, când se întoarce în România şi începe să realizeze emisiuni pe teme de actualitate din ţară. Este un scriitor cunoscut mai degrabă în afara ţării, creaţiile sale literare fiind traduse în mai multe limbi şi apreciate de criticii străini. Pentru diplomaţia culturală, Dinu Flămând rămâne un nume de referinţă în ultimele trei decenii. De ce România finanţează doar marginal activităţile culturale, cum a fost singurătatea unui scriitor în exil şi cât a durat bucuria reîntoarcerii în România, dar şi amintiri din culisele prieteniei dintre Dinu Flămând şi António Lobo Antunes aflăm, în exclusivitate, de la singurul poet român invitat recent la festivalul de poezie Foz de Coa din Portugalia.

Interviul integral dintre fostul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu şi scriitorul Dinu Flămând, poate fi urmărit accesând link-ul:  https://www.youtube.com/watch?v=gW_n2rkHbUg

Literatura, o necesară cercetare sufletească

 

Ionuţ Vulpescu: – Bună ziua! Avem astăzi la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu invitat un poet, un eseist, un jurnalist şi un traducător. Îl avem invitat pe Dinu Flămând. Dinu, mulţumesc mult că ai acceptat invitaţia mea! 

Dinu Flămând: – Ionuţ, eu îţi mulţumesc foarte mult! Îngăduie-mi să remarc de la bun început că mi se întâmplă în viaţă ceva extraordinar! Atâtea interviuri am luat unor miniştri şi chiar unor preşedinţi de stat prin Franţa, dar e pentru prima dată când sunt intervievat de un ministru, ca dovadă că mai devreme sau mai târziu se întâmplă lucruri uimitoare în viaţa cuiva. Îţi mulţumesc mult că m-ai invitat!

I.V. – Mulţumesc eu că ai acceptat să avem această discuţie, la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu! Am făcut acest podcast – cuvânt din 2006, dar care la noi a venit puţin mai târziu – dintr-o nevoie de a reactualiza dialogul cultural, care mie mi se pare că lipseşte în România. Cum zicea cineva, sunt două tipuri de singurătăţi: a celor care vorbesc şi a celor care nu ascultă. Mi se pare că e un bruiaj atât de mare, încât cred că miza pe cultură, miza pe dialog trebuie pusă din nou în România. Asta e motivul pentru care am lansat acest podcast

D.F. – E mult de lucru şi te-ai înhămat la ceva care îţi face cinste, dar, în acelaşi timp, cunoşti că eşti numai la începutul drumului. Pentru că există o mentalitate păguboasă, pe care am moştenit-o nu ştiu de unde, şi ne tot mândrim cu dialogul intercultural sau dialogul nostru din perioada interbelică, dar cu artiştii de azi puţină lume dialoghează şi puţini îi iau în seama. Iar asta se întâmplă în primul rând fiindcă că nu e preţuită cultura, să fim foarte serioşi! Nu arunc cu noroi, cu piatră spre clasa politică, deşi e prima vizată. Şi poate nici spre şcoală, deşi ar fi a doua instituţie vizată. Dar, în general, e o anumită mentalitate colectivă  s-a obişnuit cu ideea că în cultură e un spaţiu din domeniul loisirului, ceva care te binedispune în weekend, deci este o formă plăcută  de consum, să te distreze, ca un meci de fotbal, o competiţie sportivă, ca o ieşire la iarbă verde, ca o pălăvrăgeală între prieteni. Nici vorbă! Este ceva mult mai serios, un domeniul al creaţiei subiective cu care trebuie să intre în corelaţie în primul rând, după părerea mea, profesorii care predau cultura, literatura în şcoli. Ei se află în situaţia de a nu putea să le explice elevilor că au materii: chimie, matematică, fizică, dar când e vorba de literatură, e mai mult decât o disciplină pedagogică sau nu este deloc. Literatura este o iniţiere discretă în probleme sufleteşti. Dacă preoţii noştri ar fi mai aproape de oameni, probabil că ar face cam acelaşi lucru. O bună parte din suflet este în parohia lor, pe domeniul lor. Dar profesorii de literatură, în primul rând – iar  pe mine mă obsedează acest lucru -  nu ştiu să le explice elevilor că nu învaţă poezie sau nu citesc literatură pentru a intra în contact cu istoria literaturii, cu oamenii care au existat în trecut, deşi sunt importante şi aceste lucruri. Literatura este un mister, scrisul literar este un mister care vorbeşte despre spaimele şi bucuriile esenţiale ale omului. Şi e o îndrăzneală să te gândeşti că ai putea să ai un cuvânt în literatură, atâta vreme cât ceea ce scrii este ceva care se întâmplă înainte cuvintelor. E vorba de emoţie. Acesta e cuvântul esenţial. Emoţiile noastre sunt înaintea cuvintelor, a disciplinelor şi a artelor, în general, înaintea legilor picturii, ale muzicii şi aşa mai departe.

Emoţia noastră nu are nevoie să se exprime, pentru că o simţim direct. Dar, în acelaşi timp, o anumită educaţie în emoţie te învaţă să înţelegi cine eşti şi cum te raportezi la lume, şi cum intri în empatie şi în simpatie cu ceilalţi, şi care este traseul tău pe pământ, şi cum te împaci cu ideea că eşti muritor, că nu ştii de ce exişti, că nu ştii ce e viaţa, cum te împaci cu ideea că eşti o părticică infimă în acest Univers, şi cum te împaci cu ideea că a izbucnit alături războiul acesta când toată lumea urlă despre pace şi credea că a pus-o în buzunar de câteva decenii bune? Dar iată că nu s-a întâmplat acest lucru şi că istoria este foarte scurtă de minte, şi se poate repeta, ba chiar mai rău decât a fost.

I.V. – Deci tu crezi că se predă prost literatură.

D.F. – Ea nu trebuie predată. Trebuie să ajungi să îl împrieteneşti pe elev cu spiritul literaturii, cu această evoluţie a fanteziei şi a întrebărilor, cu forţa secreta care există în limbaj, dar nu numai cu literatura, ci şi cu spiritul filosofiei; cu tot ceea ce are arta ca limbaj indirect, care încearcă să atingă clapele sensibile ale sufletului, ale identităţii tale, să provoace întrebările pe care nu îndrăzneşti să ţi le pui, şi aşa mai departe.

 „Prin metaforă, devii mai inteligent decât dictatura”. De ce cultura nu înseamnă numai informaţie?

I.V. – Spui undeva că în momentul în care ai început să traduci – şi ai tradus aşa, la o primă strigare a catalogului traducerilor tale, Pessoa, Carlos Drummond de Andrade, Neruda, Beckett, Mario Luzi, Montero şi lista poate continua. În momentul când ai început să traduci autori esenţiali, poetul Dinu Flămând s-a schimbat, n-a mai scris la fel, ceva din poezia lui s-a schimbat. Ce anume?

D.F. – Am prins mai mult curaj. Renunţasem să scriu pentru că nu se mai putea lupta cu cenzura şi mi se părea indecent, în ultimii ani ai ceauşismului, să continui să te baţi pentru o metaforă, chiar dacă ştiam de la Borges că dictatura este mama metaforei. Borges punea în evidenţă acest paradox că, învăţând să mânuieşti metafora, devii mai inteligent decât dictatura. Ea te obligă, indirect, să învingi prin metaforă tirania  interdicţiilor. Deci păcăleşti dictatura. Am pus citatul în cartea despre Bacovia, la început, ca un principiu de conduită, deşi ea nu avea tocmai legătura cu conţinutul acelui eseu, nu puteam sa îl la nescris după ce îl descoperisem! Dar această luptă permanentă mie mi se părea deja nedemnă de statutul de scriitor şi mi se părea deja o pierdere de vreme. Atunci am început să mă ocup mai mult de traduceri şi am descoperit universuri extraordinar de bogate. Acest Fernando Pessoa, pentru care, ca să pot să îl citesc şi să îl traduc pentru mine, am învăţat portugheză, şi astfel, mai departe, am tradus şi alţi poeţi din America latină. Am avut atunci noroc că era în România un refugiat din Chile, Omar Lara.   Bietul de el, a murit cu câteva luni în urmă, repatriat, dar îşi găsise la noi o a doua patrie aici, a învăţat limba română, şi a tradus mari poeţi: pe Ion Barbu, pe Blaga, pe Eminescu, a tradus şi  din folclor. Extraordinar! Am avut un noroc nebun cu el! Ne-am împrietenit şi am încercat, şi am şi reuşit, să facem o antologie a poeziei latinoamericane, cum nu mai exista în România. Existau deja traduceri din Neruda şi alţi câţiva. Dar numai cu nişte poeme proletcultiste. Era vorba de tovarăşii care migraseră din America latină, alungaţi de dictaturile lor şi care s-au refugiat ba pe la Praga, ba pe la Moscova, ba prin România unii dintre ei, dar prin România ajungeau mai mult comuniştii greci.  Şi această descoperire prin traducere a fost un îndemn şi o încurajare pentru mine spre diversificarea universului meu şi a mijloacelor de expresie. În fond, simţeam atunci şi mi-am dat seama că prea ne uităm, din generaţie în generaţie, numai unii la alţii prin locurile pe unde ne adunam. Iar pentru deschiderea spre lume am simţit că trebuia să învăţ limbi străine  şi să  merg la surse, şi să am curiozitatea de a reface pe cont propriu, pe cât posibil, marile culturi. În fond, ce înseamnă asimilarea unei culturi? Nu înseamnă asimilarea unor informaţii. Aici e un punct pe care aş vrea să îl ating. Luăm totdeauna de la capăt marea cultură, de la sumerieni sau de dinainte, de la Antichitatea chinezească şi aşa mai departe. Fiecare generaţie trebuie să parcurgă pe cont propriu marea cultură. Nu înseamnă că te-a hrănit faptul că au asimilat cultura clasică paşoptiştii. Ei au asimilat-o pentru ei, nu pentru tine. Cei care îşi imaginează că marea cultură este numai informaţie şi iei date aşa cum te duci la magazin să iei conserve, şi pun semnul de egalitate între consumul de lucruri banale, de zi cu zi, şi consumul cultural, ca şi cum ar gândi că se perimează conservele de cultură şi trebuie să se schimbe repede, iar ele trebuie să dispară de pe raft, că se alterează, să vină altele….aceia se înşală, pentru că nu ajung să se ajute, să se lase ajutaţi de marea cultură, ca să se împlinească şi să înţeleagă locul lor în lume. Eu încerc să spun lucrul acesta cât mai simplu posibil, rezumând pledoaria mea la următoarea idee: dacă vrei să fii un om întreg, chiar trebuie să te duci şi să asimilezi, şi să parcurgi marile momente ale culturilor majore, şi ale propriei tale culturi. Nu ai de ce să îţi furi căciula. Nu poţi să trişezi cu tine. Dacă ai trişat cu tine, eşti un neisprăvit. 

Cultura îmbogăţeşte o biografie, iar poezia te împacă cu „resemnarea că nu mai poţi să schimbi nimic în biografia ta”

I.V. – Spuneai într-un interviu, vorbind despre copilăria ta şi despre familia ta, că exista un misticism al lucrurilor, al copilăriei. Crezi că tinerele generaţii, cei mici de astăzi mai au acces la misticismul acela?

D.F. – Era un misticism care venea din credinţele populare, nu doar creştine. Ştim foarte bine că în ritualurile, mai cu seamă în satele din Transilvania şi în societăţile arhaice, care încă mai existau pe vremea copilăriei mele, lucrurile se amestecau. Erau superstiţioşi şi oamenii maturi nu doar copiii. Aflai de la alţi copii că trebuie să îţi faci diverse cruci, că trebuie să te păzeşti de diverse deochiuri, toate compuneau poezia copilăriei. Şi ele îmi reamintesc atmosfera de acasă, cea naivitate în care un misticism infantil se amesteca cu mirosul frunzelor şi cu gustul dudelor. Ele fac parte din trecutul viu al meu, al nostru. Şi, dacă bine observ, la vârsta mea, toţi ne aplecăm şi ne privim picioarele din ce în ce mai mult. Probabil că este în codul nostru genetic această mişcare de revenire la începuturi, unde intervine din nou literatura. Numai literatura şi, mai cu seamă, poezia, te pot împăca cu resemnarea că nu mai poţi să schimbi nimic în biografia ta, după cum nu mai regăseşti nici candoarea propriului tău trecut. Cu toţii trecem prin asta. Cei care nu îndrăznesc să recunoască, sunt cei care sunt laşi si nu se duc nici spre cultură, nici spre interioritatea lor aproape niciodată. Dar se poate trăi şi cu laşitatea de sine, comod şi mediocru. Sunt oamenii care nu au “timp” pentru cultură, ei vor doar să se relaxeze…

I.V. – Când îţi examinezi trecutul, când îţi analizezi biografia, e ceva ce ai face altfel din ceea ce ai făcut? Crezi că a fost un moment în viaţă când ai fi putut alege altfel?

D.F. – Da, bineînţeles. Am avut atâtea naivităţi, atâtea limite, şi încă le am. În fond, devenim conştienţi de limitele noastre, pentru că ni se ascund altele, care se relevă mai târziu. Dacă e să răspund ca la confesional, nu aş zice că regret prea multe lucruri din cele pe care le-am făcut. Am spus „nu” când am simţit că trebuie să spun „nu”, şi am spus-o de mai multe ori.

Mi-am asumat riscul de a lăsa totul şi chiar de a începe o nouă viaţă, de mai multe ori. Şi cred că am moştenit de la ai mei o anumită demnitate, o recunosc şi mă mândresc cu ea, pentru că îmi aparţine şi pentru că mi s-a transmis. În fond, copilul face ceea ce vede că fac şi părinţii lui. Dacă părinţii lui sunt drepţi, dacă părinţii lui muncesc, face şi el acelaşi lucru. Eu i-am văzut pe ai mei muncind şi citind. Erau nişte ţărani simpli. Iarna citeau. Am început să citesc şi eu. Foarte simplu! Tata mergea şi ara, şi cosea. M-am dus şi eu să ar, să cosesc. Dar m-am dus şi să învăţ alte limbi, şi să intru spre zone la care nu avusesem acces, spre filosofie, spre alte arte, să călătoresc, să mă proiectez în lume. Cred că noi, cei din nordul Transilvaniei, totdeauna am avut această nestare, o neliniştire. Am găsit cuvântul pentru Fernando Pessoa. Nu există în limba română, dar a prins foarte bine. O „neliniştire”, care nu înseamnă neliniştea care te copleşeşte şi acţionează asupra ta, ci tu din interior îţi provoci acea neliniştire, transformând instabilitatea într-o energie care te proiectează înainte. Dar nu  vine atât din nesiguranţă, este o proiecţie spre ceea ce încă vrei să mai faci, ceea ce probabil că nici nu bănuieşti sau nici nu îndrăzneşti să faci, şi totuşi reuşeşti să faci, până la urmă. 

Neliniştirea lui Dinu Flămând

I.V. – Ai găsit o „carte a neliniştirii”, pe care ai tradus-o. Ai tradus şapte volume, ultimul dintre ele chiar zilele astea, Marinarul, de Fernando Pessoa. Care este „cartea neliniştirii” lui Dinu Flămând? Care e cartea unde el a vibrat cel mai mult, de care tu te-ai apropiat în mod intim cel mai puternic? 

D.F. – Sunt multe. Eu nu îi cred pe cei care spun că au o carte care le-a determinat destinul. Cărţile apar în diferite perioade ale vieţii tale şi, dacă ai norocul să dai peste cărţi esenţiale, care intră în conexiune epidermică şi substanţială cu momentul de atunci al vieţii tale, ele te pot influenţa. Dau un exemplu. Cum am descoperit poezia modernă? În Prundu Bârgăului era o bibliotecă care scăpase de epurările din anii ’53, când se intrase în bibliotecile publice şi au fost scoase afară ediţiile de până în ’48, şi tot ce se credea că este nepotrivit pentru noul regim comunist. Nu vorbesc numai de Nietzsche sau de Cioran, dacă se mai găsea în vreo bibliotecă, ci şi de alte cărţi. Între cele care scăpaseră de această epurare, era o antologie a poeziei americane, tradusă în ’46 de Margareta Sterian – minunată pictoriţă, poetă. Acolo am dat peste un poem de Robert Frost, „Mestecenii”, care povestea, care desfăşura pe un fel de text fără rime, cu versurile inegale dar cu multă vervă , tocmai obiceiul copiilor din satul meu, de a îndoi mesteceni. Iată că aceeaşi era şi aventura unui puşti, undeva în Montana, Statele Unite, care se cocoţa în mesteceni şi se legăna cu mesteacănul, iar mesteacănul îl lăsa în vale, pe pământ. Or, asta făceam şi noi în sat. Am rămas uluit că a putut să scoată un poem şi că a putut să pună această beţie a zborului prin spaţiu, prins de vârful unui mesteacăn, într-un text. Zic: „Asta este poezia!” Am avut o revelaţie, o străfulgerare. Cât de puternice sunt cuvintele! După aceea, m-am gândit că iată, de fapt, efectul poeziei este tardiv şi nu ştii unde se împlineşte! Dar e bine să existe, trebuie să existe. Ea există ca un corp de sine stătător, ca un corp ciudat în spaţiu, şi ajunge din Montana la un puşti din Prundu Bârgăului, printr-un hazard al soartei şi printr-un noroc care evită topirea acestei cărţi de către cenzura comunistă. Incredibil! Asta mi-a dat de gândit. M-a lăsat să intuiesc că există o forţă în aceste cuvinte ciudat compuse, care alcătuiesc un poem. Este o energie aparte, care se dovedea ca putea sa îi vorbească şi unui necunoscut aflat la mare distanţă. De fapt, azi când scrii, nu ştii cui te adresezi. 

 

Fenomenul Echinox şi „liberalismul frapant” al lui Ion Iliescu, din anii ’70

I.V. – L-am pomenit pe Neruda, care ia premiul Nobel în 1971. Şi în discursul de recepţie al lui spune, undeva spre final, că niciodată „cântecul poeziei nu s-a auzit degeaba”. Întotdeauna e un ecou. Nu ştii niciodată unde. Aparent, când te uiţi şi vezi pandemie, război, crize politice şi sociale, ai sentimentul că poezia e discretă, insesizabilă, că nu o mai aude nimeni. Dar ecoul ei rămâne imprevizibil, în copilul care erai, în altcineva neştiut în momentul acela, ceva din ecoul ei se aude. Tu ai făcut facultatea la Cluj, la Babeş-Bolyai şi eşti membru fondator al Cenaclului Echinox şi al revistei. Aş vrea să vorbeşti un pic, să spui ce a însemnat Echinox în anii aceia, în România. Eu am citit o carte a regretatului Petru Poantă, „Efectul Echinox sau despre echilibru”, o carte din anii 2000. Biblioteca Apostrof a publicat-o. Şi acolo este relatată şi o întâlnire cu ministrul Tineretului de atunci, care a avut loc la Facultatea de Filologie. 

D.F. – Întâi la Izvorul Mureşului, unde se organizase o tabără de creaţie. 

I.V. – Un anumit Ion Iliescu. Ai fost la întâlnirea aceea?

D.F. – Am fost, da. Era un tânăr ministru care venise din China şi ne-a vorbit pe şleau despre catastrofa care este revoluţia culturală din China. Trebuie să recunoaştem că a fost o surpriză formidabilă! Noi bănuiam că era o catastrofă, dar să vină un ministru să îţi confirme… Cred că ne-a simpatizat. În orice caz, eram acolo în tabără câţiva echinoxişti dar şi alţi studenţii din acea generaţie, de prin alte centre universitare, din Iaşi, de la Timişoara; şi parcă eram neatinşi de ideologie. Noi ne uitam spre marea cultură. Era şi prima perioadă de dezgheţ. Ştim foarte bine că Ceauşescu era foarte tânăr şi încă nu se fixase bine în schemă. Probabil că ignora ce se întâmpla în cultură. Numai bine că am găsit o fereastră deschisă şi am început să zburăm. De fapt, o uşă larg deschisă, pe care am lărgit-o şi mai mult. Experienţa Echinoxului a fost colosală. În primii ani, am publicat ce am vrut noi. Era la un moment dat să dispărem pentru că am publicat pentru prima dată un text din Heidegger. Nu că erau mari specialişti printre noi în Heidegger, era greu de citit oricând, dar ca să nu fie numai Marx sau Lenin, pe care nici nu îi pomeneam, şi într-un spirit de frondă pe care ni-l asumam, dar prin cultură. Nu făceam revoluţie în stradă, dar, pe de altă parte, arătam că noi îl citim pe Camus, că noi citim existenţialişti, că noi vrem să ştim despre filosofia occidentală, să ne reconectam la generaţia interbelică şi aşa mai departe. Era un spirit care depăşea cu mult cuprinsul materiei din liceu şi chiar din facultăţi. Eram nişte autodidacţi care ne luam această libertate, mergeam la marea cultură, cum ne ţineau puterile. La un moment dat, profitam la Biblioteca Universitară – căci aveam o oarecare celebritate locală, cu apariţia numerelor din Echinox – nouă ni se lăsau cărţile pe masă şi ni se scoteau de la aşa-zisele rafturi speciale, secrete. Ce cărţi erau interzise?  Kierkegaard! Ridicol… În orice caz, ni se dusese buhul că eram nişte tineri care stăteau şi citeau foarte mult. Iar Petru Poantă asta şi spune, că nu ne-au atras falsele revoluţii Mai ’68 şi nici planuri ambiţioase de carieră în sistemul politic. Noi voiam să ne cuplăm la marea cultură. Şi o făceam învăţând din mers limbi străine şi citind cam totul, neavând mentori, profesori. Am fost mai mult  autodidacţi. Iar Bernard Shaw zice că autodidactul e cel mai prost profesor. Nu prea aveam de ales!

I.V. – Mai ’68 era chiar atunci. Întâlnirea la care face referire Petru Poantă e chiar în 1968. Vorbind despre ministrul Tineretului, adică despre Ion Iliescu, spunea: „A avut cu noi o discuţie de un liberalism frapant.” Puteai să fii în 1968 aşa?

D.F. – Credeam noi. În orice caz, noi ne luaserăm toate aprobările singuri. Ca dovadă că în primii doi-trei ani, la numele de la Echinox aproape că nici nu s-a umblat. Nici cenzura nu prea umbla. După aceea au început să strângă şurubul şi au apărut interdicţii de partid cretine şi cu scopul de a se reveni la primitivismul obedient din perioada stalinistă.  Ştim foarte bine, după Tezele din iunie, ce s-a întâmplat în cultură, cu topirea cărţilor şi aşa mai departe. Dar revenirea la jdanovism nu mai era posibilă. Ca dovada că multe cărţi rămân din acea perioada, cu toate opreliştile puse de acele teze.

Târguiala pentru o metaforă 

I.V. – Tu ai plecat în anii ’80 din ţară şi te-ai întors după Revoluţie. De ce ai plecat şi de ce te-ai întors?

D.F. – Pentru că atmosfera devenise irespirabilă şi pentru că era o societate schizofrenică, care instituise minciuna la nivel naţional. Era limpede că niciun profesor nu putea să predea o lecţie de etică niciunui copil. Totul era minciună în societatea românească, începând cu ideologia care se propaga de sus în jos, tot marivodajul târguielilor cu cenzura pentru fiecare carte, dacă aveai noroc sa ai un redactor care voia să se bată pentru cartea ta, toate luptele noastre pentru fiecare metaforă, în fond. Totul se târguia. Existau aceste enclave în care scriitorilor li se dădeau câţiva bănuţi acolo ca să tacă, să îşi ţină gura, şi expedierea în străinătate a scriitorilor mai guralivi, şi pedepsirea altora, ca să se menţină dihonia între scriitori şi permanenta suspiciune. Păunescu trona, era un profitor prolific. Eu îl iau pe el de exemplu, pentru că existând alături de el te simţeai pur şi simplu compromis ca scriitor, compromis din naştere. Nu lipsa lui de demnitate şi de moralitate, ci chiar moralitatea lui îi murdărea talentul şi ne murdărea pe toţi. Poezia lui nu are valoare, fiindcă e falsă motivarea ei. Eu nu mai voiam sa fiu din acel leat. Acel regim a fost un regim castrator pentru toate forţele vii ale României. Iar lucrurile care s-au realizat, totuşi, s-au făcut pentru că poporul acesta are o vitalitate nativă şi creatoare. Nu poate Partidul Comunist să pretindă că a fost energia acelor ani, pe care unii îi regretă zicând că Ceauşescu a făcut blocuri, metrou, combinate şi câte cele. A fost creativitatea nativă şi spontană a românilor, care azi pare mai ezitantă, derutată de schimbarea de generaţii în contextul unei mondializări care şi ea se transformă din temelii în zilele noastre. Creativitatea românilor se face din nou simţită în viitorul apropiat şi se va împlini mai bine într-o conjunctură mai favorabilă.

„Oare, copiii noştri de 17 ani, mâine, vor trebui să mai ia arma?”

I.V. – Te-ai întors imediat după Revoluţie? 

D.F. – Nu. M-am întors la vreo 10 ani după. 

I.V. – Ai lucrat între timp la Radio France Internationale. După aceea ai venit şi ai moderat emisiunea, „Pasul următor”. În România este o problemă cu paşii: Primul pas; Pas cu pas... Pare că suntem într-un dans perpetuu. Care crezi că e pasul următor pentru România, astăzi?

D.F. – România s-a schimbat mult în bine. O spun cu convingere. Dar, pe de altă parte, ar trebui să se uite puţin la destinul ei în acest context extrem de dramatic. Ar trebui să îl discutăm mai mult noi între noi. Ce credem despre istoria noastră? Cum ne situăm în raport cu Uniunea Europeană? Dacă avem sau nu ambiguităţi? Cum ne pregătim să ne apărăm, dacă ne apărăm sau nu? Sunt lucruri pe care le lăsăm deoparte deocamdată şi avem sentimentul că vor trece de la sine. Or, ceea ce se întâmplă acum în Europa, unde nu credeam că mai putem fi puşi în faţa unui dictat, cu o nouă modificare de frontiere şi cu invazia unei puteri uriaşe spre ţara din vecinătate, ar trebui să ne dea de gândit. Pasul următor este această discuţie despre identitatea noastră, care trebuie redusă cu multă probitate, recunoscând ce am făcut şi ce n-am făcut, şi ce putem să facem. Iată că necazul i-a sudat, i-a coalizat pe ucraineni, după lungi perioade de  confuzie. S-au dovedit a fi eroi oameni în care nu credeai că există atâta eroism. Nu e totul alb şi negru nici acolo, e limpede. Eu nu ştiu să dau un răspuns despre ce se va întâmpla, ca să revin la întrebare. Pot doar să spun că mă nelinişteşte extraordinar de mult situaţia actuală. Şi îmi amintesc că bunicul meu a fost în Primul Război, în Galiţia, şi a venit rănit de acolo, aproape surd. Iar tatăl meu a fost a fost în cel de-al Doilea Război şi a căzut la Cotul Donului. S-a întors de acolo cum a putut el, ca să se înroleze pe frontul celălalt, până în Tatra, ca şi cum nu i-ar fi fost destul un război. Făcea asta la 17 ani. Oare, copiii noştri de 17 ani mâine vor trebui să mai ia arma? Nu ştiu. E o întrebare. Dar nu putem să evităm să ne întrebăm. 

I.V. – De ce crezi că într-un sondaj recent, apropo de această întrebare pe care o pui şi care poate să nu fie retorică, cei mai mulţi care au răspuns au spus că nu ar face lucrul acesta şi nu şi-ar apăra ţara? De unde vine răspunsul acesta?

D.F. – Cei mai mulţi care au răspuns s-au născut în situaţie de pace absolută. Nu ştiu ce răspuns îl dau cei care au avut casa distrusă de o bombă. Nu ştiu. Aşa, privind la televizor, s-ar părea că ai dreptul al o anumită opinie. Dar la câţiva kilometri de graniţa noastră de nord mulţi au început peste noapte să gândească altcumva.

I.V. – Şi la o distanţare de orice, până la urmă.

D.F. – Da. Nu poţi să ştii cum răspunzi când tu ai avut noroc şi bomba a căzut pe casa vecinului, şi tu eşti încă în viaţă. Ce faci? Te duci la bar? Nu ştiu. 

Tradiţia răsplăţilor mediocre în instituţii-cheie ale culturii. Turismul cultural, diplomaţia cercului închis şi utopia unui ICR pentru secolul XXI

I.V. – Vorbeşti despre identitate naţională şi îmi amintesc, când am fost a doua oară ministrul Culturii, ministerul se numea Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale. A fost un anumit context. Cei care mă cunoşteau bine nu s-au temut că voi duce politicile Ministerului într-o zonă a trecutul, ci dimpotrivă. În puţine domenii se poate impune România, în afara culturii. Ăsta era lucrul pe care voiam să îl evidenţiez. Nu cred că avem foarte multe domenii în care să zicem că România e în top, locul 1, 2, 3. În schimb, în plan cultural, într-o manieră sofisticată şi adecvată timpurilor pe care le trăim, putem să spunem ceva despre noi, putem să vorbim. Aici mă gândesc, de pildă, la politicile ICR-ului din ultimii ani, care, pentru mine, sunt periferice şi provinciale. Ele ţin de o logică a unui timp care nu are de-a face cu ce trăim noi astăzi. Totul este previzibil, schematic.

Sunt aceiaşi oameni care se plimbă de colo-colo şi vorbim cu nişte instrumente rudimentare, cu un buget marginal. Dacă luăm bugetul Institutului Cultural Român, care a fost construit cu eforturi în anii ’90 şi apoi în anii 2000 – transformarea Fundaţiei Culturale Române în Institutul Cultural Român din anii 2000. Au fost eforturi. Au fost implicaţi oameni de primă mână. Acum ne-am dus într-o zonă provincială, de provincie a spiritului. Cum crezi că ar trebui făcută, pentru secolul XXI, încă o dată, promovarea culturii române în străinătate? Pentru că ai stat foarte mulţi ani acolo, ai foarte bune contacte, cum ţi se pare că se întâmplă astăzi şi ce ar trebui făcut? 

D.F. – Să punem bani, să avem iniţiative inteligente, oameni competenţi în permanenţă şi peste tot. Să nu credem că marea literatură rusă s-a impus în Occident fără ca ei să fi plătit. Până şi ţarii au plătit ca să se impună literatura rusă. Trebuie să ajutăm în continuare traducerile şi trebuie să avem o foarte bună iniţiativă, mai cu seamă în ţările unde există mulţi români. Eu constat că suntem din ce în ce mai des invitaţi la târgurile de carte, suntem acceptaţi de marile edituri prin acele ţări unde sunt foarte mulţi români. De ce? Pentru că au început să se întrebe ce e cu aceşti români? La început au venit ca muncitori simpli. Şi treptat, treptat s-a produs integrarea multor români şi în Spania, şi în Italia, în Marea Britanie, deci în perimetrul Europei, cu precădere. A venit o nouă generaţie de tineri care au intrat în universităţile occidentale. Unii sunt buni specialişti, predau în universităţile occidentale. Este o schimbare de generaţie în bine pentru imaginea României. Însă, de aici trebuie să ajutăm acest moment de schimbare care este în favoarea noastră, cu mai mult efort şi cu un efort de imagine.  Institutul Cultural Român face ce poate, bineînţeles. Tot acest val de numiri la posturi este ridicol. Dau un exemplu. Erau doi oameni la Institutul Cultural de la Lisabona, care vorbeau perfect portugheză şi aveau nişte contacte extraordinar de diversificate şi de reale cu toată lumea culturală, şi cu presa din Portugalia. Eu am dat interviu la Diario de Noticias, principalul cotidian. Deci trebuie să îi păstrezi pe oamenii aceştia, care au intrat în societatea portugheză şi au uşi deschise acolo unde contează. Nu îi schimbi numai pentru că trebuie să faci o rotaţie a cadrelor total inutilă. 

I.V. – Din păcate, noi trimitem oameni care nu au neapărat legătură cu spaţiul cultural respectiv. Sunt un fel de birocraţi, care nu au nicio competenţă.

D.F. – Unul pe care îl trimiţi acum are nevoie de doi ani până când îşi umple agenda cât de cât, agenda telefonică. Ceilalţi doi ani nu face nimic. L-ai schimbat degeaba. Sunt bani aruncaţi pe fereastră. 

I.V. – Şi după ce că nu fac nimic, îi mai ţii încă 10 ani ca să se califice la locul de muncă.

D.F. – Eu nu ştiu de ce se întâmplă lucrurile astea. De ce cultura este domeniul răsplăţilor mediocre, dar răsplăţi totuşi pentru lipitorii de afişe ai partidelor?

I.V. – E un soi de turism cultural. 

D.F. – Nici aşa. Pentru prima dată s-au mai schimbat lucrurile. În urmă cu 20 de ani, eu constatam că nu exista o istorie a României în nicio librărie de la Paris, nu mai vorbesc de alte ţări. În momentul când a izbucnit Revoluţia, toată lumea căuta referinţe despre România, o carte, istoria României, istoria Bucureştiului. Nimic. Nu poţi să-ţi imaginezi! Noi credeam că suntem cunoscuţi în Franţa aşa cum îi cunoşteam noi pe francezi. Nici vorbă. Nu ştiau nimic despre noi, nici în Italia, nici în alte locuri. Ieşirea din acest neant se face cu eforturi teribile, extraordinare, cu insistenţe, cu programe de educare. Acum schimburile de studenţi se fac. Dar, pe de altă parte, trebuie să propui în permanenţă imaginea de marcă a ţării tale, a identităţii tale. Trebuie să fie acest schimb real, încurajat de instituţiile statului. 

I.V. – Când te-a întrebat ultima oară cineva dacă ai fi interesat să ajuţi România într-una din ţările pe care le cunoşti bine, poate Portugalia, poate Franţa?

D.F. – Am fost la Francofonie. Am reprezentat România la Francofonie şi am fost retras, după vreun an şi jumătate. A venit cineva care m-a înlocuit şi care învăţa atunci franceză. Mi-am dat seama în ce situaţie penibilă va fi respectiva doamnă, pentru că ambasadorii la Francofonie erau poate mai importanţi chiar decât ambasadorii en titre. Pentru că la nivelul instituţiilor internaţionale de acest fel, se pot face contacte mult mai suple şi mai eficiente decât de la ambasadă la ambasadă. Plus că cei care erau la Francofonie, din toate ţările francofone ale Africii, mai cu seamă, erau şcoliţi în Franţa. Deci e limpede că, dacă trimitem nişte oameni care nu se pricep, ne facem de râs. Nu vor scoate niciodată un cuvânt, nu vor avea opinie. Îmi pare foarte rău să o spun! E o diplomaţie care funcţionează în cerc închis. Cei de la ambasade sunt toată ziua pe telefoane sau pe fax, ca să corespondeze cu cei din minister şi invers. E un fel de circuit al circularelor. 

I.V. – Birocraţia!

D.F. – „Birocraţia” e un cuvânt nobil. Este o inutilitate enormă! O pierdere de timp şi de energii, când ar putea să facă multe lucruri oamenii care sunt acolo. 

 

Paradoxul lui Borges sau de ce originalul poeziei nu corespunde cu traducerea, şi nu invers

I.V. – Avem şi sentimentul atunci când avem nişte ocazii, nişte oportunităţi – aduc în discuţie unul din ele, pentru că ştiu că ai fost la Leipzig, la Târgul de Carte, în 2018, tindem să le irosim. Am vorbit cu directorul târgului de carte, Oliver Zille. Şi România a fost invitată de onoare în 2018. Mai fusese în 1998. Deci după 20 de ani, România era din nou invitat de onoare, la unul din târgurile importante din Germania şi din Europa. În 1998, statul român a fost reprezentat de preşedintele Republicii, de ministrul Culturii şi de ministrul de Externe. Douăzeci de ani mai târziu, a fost un secretar de stat din Ministerul Culturii, care nu avea neapărat legătură cu domeniul cultural. 

D.F. – Nu ştiu de unde dispreţul acesta…

I.V. – E vorba şi de atitudinea pe care o avem noi faţă de domeniu. În toată lumea, cultura e o cenuşăreasă, în ce priveşte măcar bugetele pe care le alocă guvernele. Iar poezia, tu spui, de fapt, despre poezie că e cenuşăreasa a culturii. Or, dacă este cultura cenuşăreasa, poezia este cenuşăreasa cenuşăresei cumva.

D.F. – Deşi s-ar putea să te înşeli. Eu, în America latină, am citit unor săli pline de oameni care vin să asculte poezie. Este un mit al poeziei. E un respect pentru poezie în America latină, incredibil! Parcă nu ar trăi ca şi noi în secolul XXI, al indiferenţei sau al aparentei indiferenţe faţă de tot ceea ce pare futil, ca poezia. Ei bine, nu! În America latină sunt mulţi cititori de poezie. Uneori îşi plătesc şi în Germania, şi în Elveţia locul ca să asculte.

I.V. – În România, lucrurile nu par a sta la fel de bine…

D.F. – Eu sunt resemnat demult. Poezia e pe o mică strapontină undeva acolo.

I.V. – Nu trebuie să fim resemnaţi. Ne întoarcem la Neruda. El spune undeva: “eu am crezut întotdeauna în om. Speranţa nu trebuie să moară niciodată. Speranţa trebuie să continue.” Ai crezut întotdeauna? Eşti de acord cu aceste cuvinte ale lui?

D.F. – În fiecare zi trebuie să alimentezi speranţa. Altfel nu poţi să scrii. Altfel nu poţi continua să traduci ceva care va fi citit de 15-20 de oameni, dar tu îţi imaginezi că va fi totuşi citit de 200 de oameni. Dar nu e pentru a face performanţă, pentru a aduna fani, pentru a face o cifră. Ci pentru că nu poţi altfel. Te bucuri când dai peste un mare poet necunoscut încât vrei să o transmiţi mai departe poezia lui, să o dăruieşti. Traducând-o, pui de la tine, pui din sufletul tău şi o transmiţi mai departe spre oamenii care vorbesc aceeaşi limbă cu tine. De altfel, iată că l-am mai citat pe Borges şi îl citez a doua oară, cu un alt paradox al lui, uluitor! El spune: „În fond, originalul poeziei nu corespunde cu traducerea.” De ce? Adică nu traducerea trădează poezia – traduttore traditore, cum se zice. Ci originalul nu mai corespunde cu traducerea. Pentru că nu există o singură traducere. Există mai multe traduceri ale aceluiaşi text original, când e o operă majoră. Traducerile amplifică originalul. Traducerile îi dau viaţă Divinei Comedii pentru alte generaţii. Şi toată hermeneutica, toate interpretările ulterioare îmbogăţesc creaţiile din trecut ţinându-le vii. Aceasta este viaţa poeziei şi viaţa artei. Ele se completează şi  se definesc permanent prin emulaţie. Fiecare generaţie  prelungeşte şi completează valorile care au precedat-o. Avea dreptate Borges. Iar, ca să revin la întrebare, bineînţeles că în fiecare zi trebuie să îmi găsesc resursele ca să cred că ceea ce fac merită să fie făcut. Pot să mă gândesc la viitorii mei cititori, câţi vor fi, dar nu pot să scriu fără să mă proiectez în dialog cu aceşti necunoscuţi, contemporani la rândul lor cu marea masă a oamenilor indiferenţi ce nu vor citi în totală viaţa lor niciun poem. Ei, şi? Revin din nou la experienţa copilului cu mesteacănul. O fi unul care se va agăţa de un mesteacăn tradus de mine. Sau de un poem al meu, suplu ca un mesteacăn.

 

 

Biografii de excepţie. Cazul Pessoa – „un mic funcţionar care, în colţul lui anonim, se compara cu Goethe”

I.V. – Sunt 10 înţelepţi neştiuţi care duc lumea mai departe... Spune Octavio Paz despre Pessoa, că pentru mulţi poeţi, biografia e, de fapt, opera lor. Asta cred că e valabil pentru scriitori, în general. Totuşi, dacă ar fi să alegi o biografie care te-a impresionat, din cei pe care i-ai tradus, care ar fi aceea? 

D.F. – Deci un parcurs biografic. E bun Fernando Pessoa ca exemplu, pentru că nu avea nimic în datele lui fizice, în constituţia lui,  să îi asigure o asemenea longevitate. A lăsat vreo 28 000 de manuscrise şi încă nu s-a terminat de publicat toată opera lui. Ele sunt dovada faptului că ne inventăm prin creaţie. Creativitatea noastră ne inventează în permanenţă. Nu suntem cum cred chiromanţii sau specialiştii în zodii. Nu suntem aşa: „Uite, racul e încăpăţânat, peştele e alunecos”. Nici vorbă! Ne definim în permanenţă. Dar biografia noastră se defineşte prin ceea ce facem, nu numai în opera literară, ci prin ceea ce facem când ne depăşim în lucrul zilnic. Aia e altă biografie. Evident că sunt nişte date de la care porneşti, dar, dacă ai avea posibilitatea, ai vedea că te-ai schimbat, pentru că ai picat sub alte incidenţe, sub alte provocări. Şi acceptând alte provocări, tu, de fapt, eşti altul. În felul acesta, este această „portanţă” care ne duce spre un final pe care nu-l ştim. Această invizibilitate care ridică avionul! De fiecare dată când sunt într-un avion, mă gândesc că deşi pricep principiile fizicii care îl fac să zboare, tot mi se pare  bizar că invizibilitatea mă ţine în aer. Poezia te învaţă să priveşti şi sub aparenţe, ai nevoie de  energia ei care sare peste logica bivalentă în lumea care, în marea ei imensitate, mai mult necunoscută ne-a rămas. Uitaţi-vă ce se întâmplă în astrofizică! Cine ar fi bănuit discuţiile de astăzi despre materia neagră, despre Universul care îşi continuă expansiunea dar ar putea şi s-o încetinească se prefigurau deja la presocratici? Şi întrebarea mare tot de la ei ne parvine:  de ce suntem noi singurii care putem conştientiza această imensitate care ne depăşeşte? Nu-ţi ajunge o viaţă să îţi pui întrebările astea! 

I.V. – Deci Pessoa e biografia pe care ai alege-o.

D.F. – Avea o capacitate de a capta, de a extrage repede un stil, de a asimila universul constituit al unui mare predecesor ca pe o provocare, fie că era  Horaţiu, fie că era  Whitman, fie că era Shakespeare, şi o amplifica, deforma totul aducându-l spre viaţa lui. El devenea toţi aceştia şi altceva decât ei. A scris şi un Faust toată viaţa lui. De ce îl dau exemplu? Pentru uriaşa lui îndrăzneală de a se lua la trântă cu Horaţiu şi cu Goethe, şi cu Shakespeare, fără să lase să se întrevadă. Un mic funcţionar care, în colţul lui, se compara cu Goethe. Şi scria sonete ca Shakespeare,şi bea rachiu toată noaptea să scape de angoasele care tot nu i se epuizau , pe bucăţile de hârtie scrise cu febrilitate. Extraordinar!

I.V. – Dacă ar fi să ne spui un gând sau un vers din Pessoa, care îţi vine în minte?

D.F. – „Para ser grande, sê inteiro”. „Ca să fii mare, fii întreg.” Şi continuă cam aşa: nimic din ceea ce îţi aparţine nu trebuie să dai la o parte, pune tot ceea ce eşti tu în tot ceea ce faci; trăieşte la înălţimea ambiţiilor tale, ca luna, care ajunge să se oglindească simultan în toate lacurile, fiindcă trăieşte sus. Micul poem e unul din cele patru epitafuri de pe discretul lui monument de la mănăstirea  Jeronimos – „Para ser grande, sê inteiro”. Ce simplu!

Antunes către Flămând: „Ăştia or să te aresteze când te duci acasă!”

I.V. – În 2007, la Porto, ai publicat o carte, Există viaţă înainte de moarte.

D.F. – Titlu care i-a plăcut lui Lobo Antunes.

I.V. – Cum l-ai cunoscut? 

D.F. – Ne-am întâlnit în teritoriul neutru ideologic, în Finlanda.

I.V. – Neutru până acum...

D.F. – În orice caz, erau şi scriitori sovietici, şi scriitori occidentali: Salman Rushdie, dizidenţi ruşi, Volkoff era şi el acolo. La un moment dat, au vorbit nişte poeţi comunişti francezi care veniseră acolo să urle împotriva cenzurii din Franţa: „Inadmisibil!” La care nu am putut să mă abţin: „Nu vă dau voie să vorbiţi despre cenzura din Franţa. Mergeţi acasă! Nu vă e ruşine? În felul ăsta, noi nu mai putem să vorbim nimic despre cenzura din ţările noastre comuniste.” Iar lui Lobo i-a plăcut asta şi zice: „Ăştia o să te aresteze când te duci acasă!” Nu m-au arestat. Şi aşa ne-am împrietenit şi am rămas prieteni. Chiar l-am văzut acum trei săptămâni. A scris 34 de cărţi până acum. I-au cumpărat chinezii opera completă. Şi arabii.

I.V. – Cărţile lui pot fi citite şi în limba română. Mai traduci şi tu din ele. Un mare scriitor care a şi fost în România.

D.F. – A fost de vreo trei ori. A luat premiul Ovidiu, pe vremea când ştiam să dăm premii. 

I.V. – „Zile şi nopţi de literatură”, când Uniunea Scriitorilor le organiza la Mangalia. Era un festival ce devenise eveniment de prim plan pe harta vieţii literare internaţionale.

D.F. – Amos Oz, Vargas Llosa, Pamuk. Doi care au luat Premiul Nobel după ce au luat Premiul Ovidiu. Ce simplu ar fi să păstrăm aceste premii!

I.V. – Din păcate, nu mai există festivalul acela. Noi suntem specialişti în începuturi. La maraton nu cred că stăm bine.

Despre premiile care lipsesc României şi sabotarea brandurilor de ţară

D.F. – Unul dintre cei mai mari poeţi ai Antichităţii e mort la Tomis. Într-un fel, avem dovezi că ar fi încercat şi ar fi scris şi în limba locală, în limba barbarilor, o scuti-sarmată amestecată cu greacă şi latină – bineînţeles că era un amestec lingvistic. Nu ştiu dacă e al literaturii române, dar e un mare poet mort pe solul României. Veneau din toate părţile la Constanţa mari scriitori să simtă pământul călcat de acest patron al exilaţilor. Curioşi si respectuoşi să meargă să vadă unde a scris acel exilat Tristele, care e un poem uriaş. E cea mai bună carte a lui! Când a dat de greu, a scris aici.

I.V. – Din păcate, premiul nu se mai dă pentru că nu se mai ţine festivalul. Dar ar trebui regândit şi în viitor să-l relansăm.

D.F. – Aşa cum facem Festivalul Enescu, care este un mare succes! Vă confirm. Eu ascult Radio Classique în permanenţă şi ultimul festival a fost transmis aproape în întregime. Tot timpul, în fiecare zi vorbeau despre marele eveniment muzical al Europei, Festivalul Enescu de la Bucureşti. Deci putem să facem ceva şi în literatură.

I.V. – A fost foarte important mai cu seamă că s-a derulat în pandemie, iar ăsta a fost un succes în sine. A fost şi curajul organizatorilor. Acesta putea să fie un brand de ţară, că tot vorbim în lozinci, şi nu alte prostii pe care le promovăm. Era un element cultural pe care îl promovam. 

D.F. – Mai am o idee. Au portughezii un premiu Camoes, pentru limbă, care se poate acorda şi unui scriitor din Angola, din Cap Verde, şi unui scriitor din Portugalia sau din Brazilia. Cu acelaşi scop fiinţează şi premiul Cervantes pentru toţi scriitorii de limbă spaniolă. Puteam acorda şi noi un premiu pentru limba română. Avem scriitori de limba română în mai multe ţări, iar cu noua diasporă se scrie literatură română unde nici nu te aştepţi. Nu ar fi bun un premiu pentru creaţie literară în limba română, pentru cinstirea  acesteia care să poarte numele lui Cantemir?  Toate aceste iniţiative pot deveni elemente şi de identitate, dar şi repere de cultură, cu condiţia să rămână constante. Şi să nu fie la discreţia unui primar. Să fie în plan guvernamental, să fie un buget pentru aceste premii, pentru aceste iniţiative. O ţară ca a noastră are nevoie de repere culturale permanente. Să se ştie că se vine la festivalul de poezie de la Bucureşti, că există Premiul Ovidiu, că există un premiu al oraşului Bucureşti, de ce nu!? Cum există un premiu al Ierusalimului. După 5 ediţii, devine faimos. Nu costă mult. Dar dintr-odată, în lumea care contează (nu e vorba despre obsesia noastră pentru Nobel) în lumea ce preţuieşte creativitatea, fixăm şi noi prezenţe, punem ceva pe calendarul evenimentelor de cultură despre care se vorbeşte, ceva puţin mai subtil decât bâlciul Eurovision şi alte competiţii de rochii cu paiete.

 

Politizarea Nobelului: câştigă nu cei cunoscuţi

I.V. – Pentru că ai zis de Nobel, crezi că o să luăm Premiul Nobel pentru Literatură în viitorul apropiat?

D.F. –  Privim cam obsedaţi spre această stea nordică a Premiului Nobel. El s-a politizat foarte mult. A fost scandalul acela în interiorul echipei Premiului Nobel. Nici ei nu sunt infailibili. S-a dovedit că a apăruse o falie prin care un anumit tip din Franţa reuşea să influenţeze. Aş vrea să-l luăm. Nu ştiu dacă va fi foarte devreme. Sunt din ce în ce mai capricioase criteriile. Uite, n-a luat Lobo Antunes, n-au luat doi sau trei mari prozatori americani, numai pentru că au mare succes deja şi mari vânzări de librărie. Nu ştiu dacă e un criteriu. Să sperăm că va veni şi rândul României pentru un Premiu Nobel literar. Însă putem să avem noi în continuare premiul Ovidiu, cel iniţiat de fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricaru. Extraordinar! Aşa cum am început cu, Lobo Antunes, după care Semprun, Vargas Llosa, Pamuk, Amos Oz ş.a. fost o serie de mari, mari scriitori care au luat premiul acesta, seria ar putea continua. Trebuie să ne revenim, să ne asumăm această idee că răsplătim marile talente. România apreciază, răsplăteşte marile talente mondiale, pentru că are un cuvânt de spus în concertul mondial al culturii. E simplu, scoţi în evidenţă ideea că România a avut şi are scriitori, unii dintre ei încă mari necunoscuţi, că aici este iubită literatura. Dar nu poţi să laşi totul baltă după cinci ani numai fiindcă primăria care susţinea evenimentul şi-a schimbat culoarea politică.

I.V. – Pentru asta este nevoie de viziune. Şi eu cred că patriotismul în secolul XXI e o chestiune care ţine de competenţă, nu doar de lozinci şi de vorbe goale, şi de oameni potriviţi la locul potrivit, care să nu se califice la locul de muncă. E nevoie de un efort care să treacă dincolo de ciclurile electorale pe câteva teme mari. Altfel nu vom face nimic. O vom lua mereu de la capăt cu acelaşi entuziasm şi cu acelaşi ridicol al entuziasmului.

D.F. – „Cultura română nu este o cultură mică”, o spunea marele meu prieten Marian Papahagi. „Să vă fie clar: cultura română nu este o cultură mică, mediocră. Este o mare cultură.” Din nefericire, o cunoaştem doar parţial şi noi, şi nu avem prea mulţi oameni competenţi să vorbească în numele ei aşa cum s-ar cuveni. Asta este foarte trist! Până să facem rachete pe care să le trimitem pe Lună, ar trebui să ne mândrim şi să scoatem în faţă, să punem în vitrină ceea ce avem clădit prin mai multe secole de cultură. Şi nu ştiu dacă cosonii dacici ne reprezintă mai mult decât poezia lui Ion Barbu.

I.V. – Sau a lui Bacovia, despre ai scris tu.

D.F. – Şi mai observ ceva: această generaţie interbelică pe care o lăudăm atâta, pentru că a fost un lot de mari scriitori, mai cu seamă în poezie, a fost extrem de ghinionistă, pentru că nu erau cunoscuţi în Europa. Nici Blaga  nu era cunoscut, nu era tradus. Ion Barbu nici acum. E foarte puţin tradus. Marco Lucchesi, preşedintele Academiei din Brazilia, până mai ieri, a tradus Joc secund, pentru că e cineva care a învăţat inclusiv limba română – ştie 17 limbi. Vor veni treptat şi alţii. Arghezi abia acum începe să fie tradus corect, dar vremea lui a trecut. Vă daţi seama cât avem de recuperat fie şi să spunem cine anume am fost, şi nu doar în cazul poeziei interbelice, ci şi din trecutul mai îndepărtat. Iar contra epopeea noastră delicioasă, Ţiganiada, apărea pentru prima dată în Franţa abia în deceniul trecut. Abia cum începem să avem traduceri bune şi din Eminescu. Toată lumea spunea că e imposibil de tradus. Nici vorbă! Sunt băieţi tineri, mulţi dintre ei români, care au învăţat foarte bine engleză şi sunt deja la ei acasă, bilingvi, care îl traduc foarte bine pe Eminescu, cu aparat critic, şi aşa mai departe. Nu există nimic intraductibil. Dar trebuie să fie scriitori cei care îl traduc şi să fie, la rândul lor, foarte talentaţi. Să fie preluaţi de edituri importante care se angajează la costuri substanţiale doar dacă sunt ajutate şi de statul român.

 

Abandonul agriculturii – „ora absurdă” a unei Românii care încă e ţărănească

 

I.V. – Pentru a parafraza un titlu din Pessoa, care crezi tu că a fost o „oră absurdă” din istoria României?

D.F. – Până şi titlul poemului “Ora absurdă” , care şi în original sună la fel, mi-a fost cenzurat pe vremuri. A trebuit să devină “Ora ireală”. Absurdul… pentru cenzura care nu exista, bineînţeles!

I.V. – Care crezi că e „ora absurdă” din istoria recentă a României?

D.F. – Faptul că principala noastră sursă potenţială de avuţie, după părerea mea, care este agricultura, e undeva la voia întâmplării. Faptul că încă suntem o ţară cu populaţie sătească, mult peste nivelul altor ţări din Uniunea Europeană, dar e cea mai săracă categorie a populaţiei la noi. Aceşti bieţi oameni au ajuns în situaţia în care se mulţumesc cu foarte puţin. Nici nu mai lucrează, depăşiţi şi de noua realitate a agriculturii industrializate, şi de pauperizarea lor contra căreia nu se schiţează soluţii. Dacă de la început ar fi fost ajutaţi aceşti oameni să achiziţioneze unelte agricole, să îşi refacă ogoarele, să îşi refacă instalaţiile de irigaţii, poate altceva ar fi. Constat că, nu numai la mine în sat, dar şi prin alte locuri, e o paragină pe care nu mi-o imaginam când eram copil. Pe atunci  oamenii trăiau poate chiar mai săraci, dar nu lăsau un petic de pământ nelucrat.  

I.V. – Au distrus în 1990 sistemul de irigaţii, ca acum să se dăm seama că e nevoie de el.  

D.F. – Eu nu ştiu ce s-a întâmplat cu oamenii care s-au lăsat prinşi de un consumism mediocru, mărunt. Mănâncă pâine rece, nu mai fac pâine în casă. Eu nu înţeleg. Este o depresie cumplită! Mi se face rău. Eu sunt copil de ţăran. Eu mă uit la oamenii şi simt imediat unde e necazul. Un necaz pe care îl ascunzi sub o poleială de consumism de proastă calitate. Nu ştiu de ce nu are nimeni grijă de ei. Ăsta mi se pare cel mai absurd lucru într-o Românie încă ţărănească. 

 

Primăvară la Praga – poezia ca „oglindă elegiacă a istoriei”

I.V. – Ţi-a apărut recent un volum, Primăvară la Praga, care se bucură de o prezentare elogioasă din partea preşedintelui Institutului Cervantes, Luis Garcia Montero, pe care l-ai şi tradus, de altfel. 

D.F. – Care este şi un foarte bun poet, pe lângă faptul că e o personalitate a Spaniei de azi.

I.V. – De ce Primăvară la Praga? 

D.F. – Titlul îl dă poemul respectiv, el rememorează momentul intrării Armatei Roşii în Praga, în ’68, când eram şi eu student. 

I.V. – Cartea e despre 1968 sau despre 2022?

D.F. –  Cuprinde tot acest interval. E scris cu câţiva ani în urmă şi mă întrebam pe atunci dacă războiul poate surveni din nou, deşi pacea mondială părea bătută în cuie, cel puţin pentru Europa. Cronicarilor spanioli nu le-a scăpat acest pasaj, preluat pe tot felul de bloguri şi prin reviste, ca un fel de premoniţie , deci are un mic succes cartea asta. Mă duc să îi fac lansarea la Târgul de Carte de la Madrid. Montero mi-a făcut o mare surpriză,  nu ştiam că va compune o frază esenţială pentru  copertă: „Poezia lui Dinu Flămând este oglinda elegiacă a istoriei.” Ce frumos a spus-o! Adaugă ideea că eu ajung să stratific evenimentele astfel încât poţi să ai o viziune a trecutului şi a evoluţiei lucrurilor. E adevărat că sunt obsedat de istorie şi de ceea ce ni s-a întâmplat nouă. Deşi par eu poet liric, iată că mă defineşte mai degrabă insistenţa mea epică pe temele istoriei. Mă interesează cum mă văd alţii, din afară şi din alte spaţii culturale. Şi mă îngrozeşte ideea că se repetă, această lipsă de originalitate din parte istoriei care se repetă. Nu ştiu cine zicea că, dacă n-o ţinem minte, ea riscă să se repete mereu. Iată că se repetă şi dacă o ţinem minte. Şi se repetă oribil. E adevărat însă că e mai uşor să uiţi. Eu nu prea uit. Această Primăvară la Praga face parte dintr-un ciclu de elegii despre trecutul familiei mele, despre trecutul meu, despre trecutul acelei perioade. Totuşi, sunt născut imediat după război. Am prins perioada foametei, când s-a instalat Uniunea Sovietică. Noi eram o zonă ajutată de geografie. N-a putut fi colectivizată, fiindcă pe dealurile respective nici măcar bravele tractoare sovietice nu puteau să urce, cădeau. Atunci trebuiau să cosească tot ţăranii cu coasa şi să secere cu secera. Şi, în felul acesta, au supravieţuit. Ba chiar şi-au plătit şi cotele. Cred că toată România a mâncat o pâine bună de pe urma nefericiţilor ţărani, care semănau pe pietrele de pe munţii Bârgăului. Mă simt dator să readuc lumea de atunci şi sentimentele mele de atunci, şi ataşamentul meu faţă de această lume aspră, de o frumuseţe aspră, poate uşor idilizată în mintea mea, să o aduc în poezie. Ce să fac? Mă repet uneori. Dar mă repet numai în aparenţă. Căci poezia rămâne şi o artă a persuasiunii, până la urmă.

 

 

Poezia, tinereţea fecundă a vârstei mature

I.V. – Eşti prezent la târguri internaţionale de carte. Eşti tradus în mai multe ţări. Circuli foarte mult la lansările cărţilor tale. Greşesc dacă spun că despre ele se vorbeşte, uneori, mai mult în străinătate decât în România?

D.F. – Încep să am mai multe cronici în străinătate decât în România.

I.V. – De ce crezi că se întâmplă asta? 

D.F. – Nu ştiu de ce. Probabil că aici m-au asimilat cu absenţa mea timp de 20 de ani în Franţa. La noi, cei odată fugiţi continuă să fie bun fugiţi, treaba lor. Mulţi tineri sunt în competiţie cu cei mai vârstnici sau nu îi prea interesează, iar confraţii din generaţiile mai apropiate probabil consideră că am luat destule premii şi  public prea multe cărţi la o vârstă când ar trebui să mă mai liniştesc. Nu observasem, dar mi s-a semnalat că nu se mai înghesuie criticii să comenteze în România ultimele mele cărţi, în care eu cred că fac loc unor noi preocupări, sau chiar mă diferenţiez de altele precedente. Există şi un numit embargou pus pe numele meu de o parte a criticii, el mă şi amuză, dar mă şi mâhneşte. Dar nu mă plâng. Diversificarea zonelor mele de interes în poezie continuă, cred şi eu ca marele brazilian Drummond de Andrade că poezia e tinereţea bogată a vârstei mature.  Caut mereu contactul şi cu cititori din alte ţări,  foarte interesant. M-am dus în Suedia, la un moment dat, la un târg de carte şi am citit un poem despre bunicul meu care mergea la cârciumă în sat, şi începea să îl înjure pe Stalin, şi se făcea gol în jurul lui. Credeau că e nebun. Adevărul este că bunicul meu nu mai putea să îşi ţină indignarea, aproape urla. Şi îmi închei poemul: „Azi e ziua morţilor. Aş vrea să îi scriu un poem. Dar acea epocă nu e poetizabilă. Iar poezia nu este decât un pansament prea scurt să cuprindă inima”. Citesc eu asta în româneşte, apoi poemul e citit  în suedeză în faţa unor suedezi. Şi văd o femeie care izbucneşte în lacrimi. Cum oi fi atins-o eu? Ce i s-a întâmplat ei de a reacţionat la acest poem care era despre mine, despre bunicul meu, despre o lume a noastră, foarte departe de acel Goetteborg? Dintr-odată mi-am zis că poezia prinde totuşi uneori o forţă care nu ştii unde duce şi asupra cui acţionează. Şi asta mă face în continuare să mă duc prin alte părţi, şi să încerc să o pun în diferite şi să văd reacţiile. Asta  e viaţa poeziei şi viaţa bietului poet care trebuie să se mulţumească cu răsplata unor asemenea umile  întâlniri colosale. 

 

 

O avangardă dintotdeauna şi pentru totdeauna

I.V. – Care e următorul autor pe care o să-l traduci în limba română?

D.F. – Am terminat de tradus şi am deja coperta unui mare poet din America latină. Se numeşte César Vallejo, care era un fel de rival al lui Neruda. Unii zic că era mai mare decât Neruda. Şi care a avut o experienţă de viaţă complexă, pentru că el a crezut în comunism şi a plătit din buzunarul lui să meargă la Moscova, când murea de foame la Paris. Până la urmă nu s-a lămurit prea bine ce fusese comunismul real. S-a dus şi la Harkov, când Jdanov a dat legile respective despre realismul socialist. Dar poezia lui n-a fost contaminată de ideologie deloc. Este o mare poezie umanistă şi tragică.  Vorbeşte de tragedia omului şi în faţa zeilor, şi în faţa istoriei, şi în faţa finitudinii sale, a destinului şi aşa mai departe. Am tradus opera completă. Sunt puţine ţări în care există opera lui completă tradusă. Dar m-am apucat de tradus cu vreo 30 de ani în urmă şi cred că sunt anumite poeme pe care le-am modificat de peste 10 ori, pentru că e un limbaj foarte concis şi, în acelaşi timp, spart şi reinventat de el cu o forţă care face şi pietrele să explodeze. Deci sunt foarte mândru că am dus până la capăt această traducere. Până la urmă, editura mi-a smuls-o din mână, că, dacă mi-o mai lăsau, încă mai modificam. Şi au zis că devine o carte infinită. Deci aştept să apară peste vreo lună-două această carte a lui Cesar Vallejo, căreia i-am ales un titlu dintr-un poem de-al lui: „A murit eternitatea mea şi stau de veghe la căpătâiul ei”. 

I.V. – Superb! Îţi mulţumesc mult pentru prezenţa la acest podcast care e finit. Şi, în final, te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn pentru cei care urmăresc acest podcast, Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu! 

D.F. – Fiind vorba de avangardă, poate i-aş îndemna să nu uite nici ariergarda, pentru că, dacă stăm să ne gândim şi ne ducem până la greci, ce avangarde erau deja! Generaţia de dinainte de Socrate care inventase aproape totul! Clinamenul! Deci această deviere a energiei, care se dovedeşte că face parte din viaţa ascunsă a Universului. Deci avangarda vine de foarte departe, ea începe din adâncul civilizaţiilor. Aş sfătui pe oricine să meargă înainte spre acest viitor al trecutului.

I.V. – Mulţumesc mult, Dinu Flămând!

D.F. – Şi eu îţi mulţumesc pentru invitaţie!