Autobiografia din biblioteca personală, în „Sfârşitul bibliotecii mele“

Alberto Manguel, scriitor de origine argenteniană

Alberto Manguel, eseistul cunoscut cititorilor români din "Biblioteca nopţii", "Istoria lecturii" şi "Un cititor în pădurea din oglindă", se opreşte de data aceasta la tema bibliotecii personale ca autobiografie în volumul "Sfârşitul bibliotecii mele". apărut la editura Nemira, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

Manguel se întoarce mereu la propriile creaţii schimbătoare, efemere, şi totuşi mărturii ale eternităţii: revizitându-şi bibliotecile, se revizitează pe sine. Ultima „cochilie“ dintr-un prezbiteriu de pe Valea Loarei nu este nicidecum un sfârşit, ci începutul unei poveşti noi, al unei ordini noi şi, mai ales, al unei căutări noi, în compania prietenilor.

Însoţindu-l pe Manguel, o să vă întâlniţi şi cu Ovidiu, Dante, Cervantes, Lewis Carroll, Kafka, Borges sau Walter Benjamin. O să vizitaţi legendara Bibliotecă din Alexandria, o să pătrundeţi în biblioteci personale şi publice, anonime sau celebre, şi o să meditaţi, împreună cu autorul, la dragostea pentru cărţi.

„Iubesc bibliotecile publice şi ele sunt primele locuri pe care le vizitez când mă aflu într-un oraş pe care nu-l cunosc. Dar nu pot lucra fericit decât în propria mea bibliotecă, cu propriile mele cărţi sau mai degrabă cu acele cărţi despre care ştiu că sunt ale mele. Poate că e un soi de fidelitate ancestrală în asta, un fel de domesticitate zgârcită, o trăsătură a caracterului meu, mult mai conservatoare decât ar fi putut admite tinereţea mea anarhică. Biblioteca îmi era cochilie“.

FRAGMENT

"Ziua în care mi-am părăsit biblioteca din Franţa pentru ultima oară, am simţit o nefericire disperată şi valuri de citate memorate despre răzbunare, furie şi disperare au început „să-mi bubuie-n minte“, de parcă biblioteca şi-ar fi deschis cărţile pentru mine, într-un ultim gest de prietenie. Un citat din Alice în Ţara din Oglindă mi-a venit în ajutor. Pentru a o consola pe Alice, care este nefericită în regatul străin al jocului de şah, Regina Albă o sfătuieşte: „Gândeşte-te ce fată extraordinară eşti.
Gândeşte-te cât de departe ai ajuns azi. Gândeşte-te la cât e ceasul. Gândeşte-te la orice, numai să nu
plângi.“ Şi m-am gândit la multe lucruri: la locul liniştit în care se afla biblioteca, la timpul petrecut construind-o, la cărţile achiziţionate cât timp m-am aflat acolo. M-am întrebat: Ce m-a făcut să încropesc colecţia pe care acum sunt gata s-o aşez în cutii numerotate? Ce toană m-a făcut să leg aceste volume în culorile pe care le găsesc pe globul meu pământesc? Din ce s-au născut aceste asocieri care păreau să-şi datoreze înţelesul unor emoţii dispărute şi unei logici ale cărei reguli nu mi le mai amintesc acum?

Şi oare eul meu actual mai reflectă acea bântuire îndepărtată? Pentru că, dacă orice bibliotecă este autobiografică, împachetarea ei are ceva din scrierea propriului necrolog.

Poate că aceste întrebări reprezintă adevăratul subiect al acestei elegii. Pentru anumiţi cititori, cărţile există doar în momentul când le citesc, iar mai târziu, ca amintiri ale paginilor citite, dar ei simt că întrupările fizice ale cărţilor nu sunt necesare. Borges, de exemplu, era unul dintre ei. Cei care nu l-au vizitat niciodată în apartamentul lui îşi imaginau că biblioteca lui e la fel de mare ca şi aceea din Turnul Babel. În realitate, Borges avea doar câteva sute de cărţi şi chiar şi pe acestea le făcea cadou musafirilor. Câte un volum avea, întâmplător, valoare sentimentală sau superstiţioasă pentru el, dar în general ceea ce conta pentru el erau câteva rânduri pe care şi le amintea, nu obiectul material în care le găsise. În cazul meu, a fost întotdeauna invers.
Coventry Patmore, într-un poem pe care l-am învăţat pe dinafară în copilărie, povesteşte cum, după ce şi-a lovit băiatul pentru că nu-l ascultase, a intrat noaptea în camera lui şi a văzut că:

„Pe-o măsuţă trasă la cap,
Îşi pusese la-ndemână
Un borcan cu jetoane şi o piatră roşiatică,
Un ciob de sticlă şlefuit de nisipul mării
şi şase, şapte scoici,
o sticlă cu zambile
şi două monede franţuzeşti, din cupru,
toate aranjate artistic, cu multă grijă,
pentru a-i alina durerea.“

Alinarea e esenţială. Obiectele consolatoare de pe propria mea noptieră sunt (mereu au fost) cărţile, iar biblioteca mea în sine a fost un spaţiu al alinării şi al regenerării în linişte. S-ar putea ca această calitate regeneratoare a cărţilor să vină tocmai din faptul că nu sunt cu adevărat ale noastre: noi le aparţinem lor.
 

Julio Cortázar, avertizându-şi cititorii să nu accepte un ceas care li se oferă cadou, le spune: „Când ţi se dă un ceas, ţi se dă teama de a-l pierde, de a-ţi fi furat, de a-l scăpa pe podea şi de a-l sparge. Ţi se oferă marca lui şi asigurarea că e o marcă mai bună decât altele, ţi se oferă nevoia de a-ţi compara ceasul cu alte ceasuri. Nu-ţi oferă cadou un ceas, ci tu eşti cadoul, tu eşti cel oferit de ziua ceasului“. Ceva de genul ăsta se poate spune despre cărţile mele.  

Poate că alegerea cărţilor noastre ne duce la pierzanie sau ne salvează în ochii unor zei capricioşi. În Raport asupra raiului şi iadului, Silvina Ocampo concluziona: „Legile raiului şi ale iadului sunt schimbătoare. Dacă ajungi într-un loc sau altul depinde de un mic detaliu. Ştiu oameni care, din cauza unei chei rupte sau a unei colivii din răchită, au ajuns în iad, şi alţii care, datorită unei pagini de ziar sau unui pahar cu lapte, au ajuns în rai“. Mântuirea mea ar putea depinde de citirea unei anumite cărţi de Richard Outram, William Saroyan, Jan Morris, Olga Sedakova.
Cărţile din biblioteca mea mi-au promis alinare şi totodată conversaţii edificatoare. Mi-au oferit, de fiecare dată când am luat în mână una dintre ele, amintirea unor prietenii ce nu aveau nevoie de prezentări, de politeţe convenţională, de prefăcătorii sau emoţii ascunse. Ştiam, în spaţiul acela familiar dintre coperte, că într-o seară voi scoate un volum de Dr. Johnson sau de Voltaire pe care nu-l deschisesem niciodată şi voi descoperi acolo nişte rânduri care mă aşteptau de secole. Eram sigur, fără a trebui să le recitesc, că Omul care era Joi al lui Chesterton sau un volum de poeme de Cesare Pavese erau exact ce-mi trebuia pentru a pune în cuvinte felul în care mă simţeam în orice dimineaţă. Cărţile au vorbit întotdeauna în locul meu şi m-au învăţat multe lucruri înainte ca acestea să capete materialitate în viaţa mea, iar volumele propriu-zise au fost pentru mine ca nişte creaturi însufleţite, care împart cu mine patul şi masa. Această intimitate, această încredere au apărut foarte devreme în rândul cititorilor.
Biblioteca mea, chiar dacă recent înfiinţată, era, în esenţă, un loc străvechi: cărţile ei sunt primii protagonist ai literaturii noastre. Epopeea lui Ghilgameş nu începe cu aventurosul rege, ci cu o ladă din vârful unui turn, ce conţine cartea scrisă pe tăbliţe de lapislazuli, iar în primele pagini din Mahabharatei bardul Ugrashravas vorbeşte despre volumele ce conţin Vedele sacre şi despre poveştile din Bharata, care îi vor lumina pe ascultătorii lui. În primele exemplare din Cartea egipteană a morţilor, sufletele sunt văzute ducând aceeaşi carte în călătoria lor spre Lumea de Dincolo, una dintre primele mises en abyme din istorie.

Încă din vremurile acelea de demult, cărţile îi defines pe cei care le citesc sau le deţin, cartea din carte devenind o oglindă a protagonistului, care este o oglindă a cititorului, precum piesa-în-piesă pe care o pune în scenă Hamlet pentru a-şi prinde-n plasă unchiul ucigaş şi care, implicit, îl descrie chiar pe prinţ.

Cel mai cunoscut şi cel mai îndrăgit dintre aceşti cititori (cel puţin pentru mine) este Alonso Quijano, bătrânul care, citind, se transformă în Don Quijote. Preotul satului şi bărbierul, ca să-l vindece de ceea ce ei consideră că e nebunie, îi pun pe foc majoritatea cărţilor şi pe cele rămase le întemniţează în spatele unui zid de cărămidă pentru a crea iluzia că biblioteca n-a existat niciodată.

Când, după două zile de convalescenţă, se ridică din pat şi pleacă în căutarea alinării pe care i-o ofereau cărţile, Don Quijote nu le mai găseşte. I se spune că într-o noapte a sosit un vrăjitor călare pe un nor şi el a făcut ca toate cărţile şi încăperea în care stăteau ele să dispară într-o perdea de fum. Cervantes nu ne spune ce a simţit Don Quijote la aflarea acestor lucruri; el ne spune pur şi simplu că bătrânul a rămas acasă două săptămâni întregi, fără a mai adăuga nici măcar un singur cuvânt despre Aventura sa cavalerească. Fără biblioteca lui, Alonso Quijano nu mai e omul care fusese. Dar apoi, în discuţia lui cu bărbierul şi cu preotul, şi amintindu-şi cărţile care îl învăţaseră despre nevoia de dreptate cavalerească în lume, puterea imaginaţiei îi revine. Pleacă de acasă, recrutează pe post de scutier un ţăran din vecinătate, pe Sancho Panza, şi porneşte spre noi aventuri în care, deşi va continua să vadă lumea prin ochii cuvântului tipărit al poveştilor, nu mai are nevoie de forma lor fizică.
Pierzându-şi cărţile, Don Quijote îşi reconstruieşte biblioteca în minte şi găseşte în paginile amintite sursa puterii sale revigorate. Tot restul romanului, Don Quijote nu va mai citi o carte, nicio carte, nici măcar pe cea care spune povestea propriilor lui aventuri atunci când, împreună cu Sancho, îşi va găsi cronica tipărită în Barcelona, nici pe cele pe care I le arată hangiul, pentru că acum Don Quijote a devenit cititorul perfect, care îşi ştie cărţile pe dinafară, la propriu.
Am citit Don Quijote de multe ori din liceu încoace şi am simţit mereu, în special în capitolul în care Quijano îşi descoperă pierderea, o simpatie profundă pentru bătrânul tras pe sfoară. Acum, că mi-am pierdut propria bibliotecă, cred că înţeleg mai bine prin ce a trecut şi de ce a plecat din nou în lume. Pierderea te ajută să-ţi aminteşti, iar pierderea unei biblioteci te ajută să-ţi aminteşti cine eşti cu adevărat". (Copyright Editura Nemira)