Aurora Liiceanu: „M-am gândit ce crime aş putea face“

Cazul deţinutei Ioana, pe care l-a studiat vreme de mai mulţi ani şi care e disecat în cartea „Legături de sânge“, a determinat-o pe Aurora Liiceanu să se analizeze şi pe sine.

Volumul nonficţional „Legături de sânge“ de Aurora Liiceanu, apărut de curând la Editura Polirom, spune povestea Ioanei, zisă şi Biba, o femeie simplă care a ajuns la Penitenciarul de Femei Târgşor (judeţul Prahova) pentru că şi-a ucis fratele care o bătea sistematic. Cartea este rezultatul unei cercetări îndelungate, pe care Aurora Liiceanu a întreprins-o în mai multe momente ale vieţii Ioanei. Totul a început în anii ’90, când psihologul lucra la Institutul Naţional de Criminologie (între timp desfiinţat). Acolo, Aurora Liiceanu a cunoscut-o pe Ioana, printre criminalii pe care-i testa. Cazul i s-a părut interesant din punctul de vedere al problemelor de psihologie pe care le pune, aşa că au urmat mai multe vizite în închisoare şi, apoi, acasă la Ioana, după ce aceasta a fost eliberată. A rezultat o carte despre vinovăţie şi remuşcări, despre eficienţa sau ineficienţa sistemului penitenciar, despre modul de a gândi al criminalilor şi al puşcăriaşilor. O carte care ne face să ne punem multe  întrebări, inclusiv despre noi înşine.

„Weekend Adevărul“: Aţi lucrat la Institutul Naţional de Criminologie. Ce făceaţi, propriu-zis, acolo?
Aurora Liiceanu: Da, am lucrat la Institutul Naţional de Criminologie şi, alături de ceilalţi colegi ai mei psihologi, minoritari faţă de cei cu studii juridice, regret profund desfiinţarea lui. Am lucrat cu un interes proaspăt, pentru că domeniul era nou. Am făcut cercetări asupra evoluţiei criminalităţii comparând perioada anului 1990 cu perioada de după acest an, căutând să vedem tendinţe, diversitatea actelor antisociale şi punctele de vârf. Am lucrat mult asupra violenţei şi asupra raţei de suicid, la femei şi la bărbaţi, şi am realizat în colaborare cu Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei o cercetare amplă privind violenţa şcolară la nivel naţional, proiect sprijinit financiar de UNICEF. Era mult înainte de a se acorda atenţie acestei probleme şi chiar am descoperit faptul că părinţii plecaţi să muncească în străinătate îşi expun copiii la o vulnerabilitate crescută faţă de abandonul şcolar şi chiar delincvenţă. Toată lumea vorbea despre câţi bani intră în ţara, noi am arătat că există costuri psihologice şi sociale mari, ascunse, neglijate sau chiar privite cu indiferenţă.

„A SIMPLIFICA ÎNSEAMNĂ A SACRIFICA“
Dintre cazurile pe care le-aţi întâlnit la institut, de ce l-aţi ales până la urmă pe cel al Ioanei?
Cazul Ioanei a fost interesant, pentru că ea ne-a făcut să ne jucăm de-a şoarecele şi pisica – noi, cu propria noastră minte. Ne-a provocat să ne confruntăm cu dilemele domeniului, cu propriile contradicţii, confuzii, incertitudini pe multe planuri şi să trăim fascinaţia complexităţii omului, a personalităţii sale. În astfel de cazuri oare ce atârnă mai greu? Mediul, influenţa educaţiei şi mai ales a familiei sau personalitatea individului, structura sa, zestrea sa genetică – vezi proverbul „ce naşte din pisică şoareci mănâncă“? Desigur, şi mediul, şi individul contează, adică el poate fi o victimă social sau/şi o victimă genetică, dar cine poate stabili precis contribuţia fiecăreia dintre aceste două influenţe? Şi, chiar mai mult. Cine poate umbla la subtila combinaţie, la interacţiunea dintre ele? De obicei, oamenii gândesc unicauzal, evită complicaţiile. Când vrem să simplificăm, facem economie de eforturi psihologice, dar ajungem cu tristeţe la vorbele lui Gaston
Bachelard: a simplifica înseamnă a sacrifica.

În deschiderea cărţii, aţi pus un motto din Roberto Saviano: „Pentru a citi cartea aceasta, trebuie să te pregăteşti să uiţi de categoriile de bine şi rău, aşa cum le concepem noi“. De ce trebuie să facem asta?
Citatul l-am ales pentru că este o pledoarie pentru renunţare la prejudecăţi (desigur, în cap vor intra altele), pentru gândul virgin, pentru sensibilitate la nuanţe, pentru a evita gândirea de tipul „alba-neagra“ pe care o vedem în bipolaritatea cotidiană bine-rău, frumos-urât,
înalt-scund, curat-murdar etc.

„PSIHOPAŢII ŞI SOCIOPAŢII SUNT INTELIGENŢI“
Există nişte modele de gândire în cazul criminalilor?
În criminologie se foloseşte expresia „a trece la act“. Mulţi dintre noi gândim malefic, dar nu trecem la act. Criminalitatea se manifestă adesea prin ne-gândire, pentru că impulsivitatea este iraţională. Sau este o gândire, dar care se opreşte înainte de „după“, după act, înainte de consecinţele a ceea ce vom face. Noi, psihologii, încercăm să explicăm ce face un criminal şi de ce o face. El, criminalul, se justifică pentru ceea ce a făcut. În gândirea profană nu funcţionează distincţia dintre justificare şi explicaţie. Psihopaţii şi sociopaţii sunt inteligenţi, înţeleg să distingă acest lucru şi ştiu să prezinte celor de care depinde situaţia lor (psihologi, anchetatori etc.) scenarii coerente, acceptabile. Ei ştiu ce vrea să audă celălalt. Se zice în folclorul nostru, al psihologilor, că nu există psiholog care nu a fost păcălit măcar o dată de un infractor. Există o dedublare cu sânge rece, criminalii ştiu că sunt de cealaltă parte a baricadei şi ştiu ce vor să audă cei din partea opusă.

Care-i rolul pedepsei pentru un criminal?
Lumea pedepselor e mare. Există pedepse fizice, psihice, imediate, amânate, interioare (de conştiinţă), sociale, de copil, de adult, de femeie, de bărbat etc. În pravilele ce au precedat legile, pedepsele aveau o dublă destinaţie: una se referea la făptuitor, iar cealaltă la descurajarea potenţialilor criminali. De frica pedepsei, ei îşi mobilizează controlul de sine. Există sondaje care demonstrează această descurajare, pentru că procentul celor care afirmă că ar omorî pe cineva dacă ar fi siguri că nu-i prinde nimeni este mare. Astăzi, pedeapsa este regândită în termenii dreptului omului, iar graniţa între infractori şi victime este fluidă. Poţi fi victimă şi victimizarea te face infractor, criminal. Acest lucru este frecvent în violenţa conjugală. Astăzi închisoarea nu mai este un spaţiu închis, în care criminalul moare fizic, psihic sau social, ca pe vremuri. Nu mai există temniţe ca pe vremea lui Monte Cristo şi nici izolare totală. Puşcăriaşii, deşi au regimuri diferite, se bucură de vizite (cei vizitaţi se numesc „căutaţi“, în argoul puşcăriaşilor), telefoane, pachete, permisii, publicitate, apar la televizor, li se iau interviuri etc. Izolarea a fost înlocuită cu reinserţia socială, încurajată, pentru că ar micşora recidiva – lucru însă nedemonstrat.

CAMARADERIA CU TINE ÎNSUŢI
Ce modificări operează viaţa în puşcărie în gândirea unui puşcăriaş?
Tot ceea ce trăim noi în libertate se petrece şi acolo, dar nu la fel: iubirea, intimitatea, prietenia, gelozia, invidia, complexele, egoismul, supravieţuirea şi strategiile de supravieţuire, instinctul de conservare etc. sunt trăite cu mai mare intensitate. Viaţa în condiţii limită mobilizează trăiri şi resurse latente, mici sau mari, pe care cei în libertate nu le cunosc.

Puşcăriaşii sunt altfel decât cei din libertate? Au valori diferite?
Puşcăriaşii de rând, nu cei răsfăţaţi de statut sau de bani, de notorietate, sunt altfel datorită mediului în care trăiesc, datorită faptului că trebuie să se supună unor reguli. Niciun puşcăriaş nu a primit telefon de la ministrul de Interne înainte de a-şi părăsi casa. Un om obişnuit nu este tratat ca o vedetă de carton cu ifose de complicaţii psihologice. Fiecare puşcă-riaş vrea să-şi îndulcească viaţa, fiecare îşi mobilizează resursele de supravieţuire. Ioana, personajul cărţii, a aflat în puşcărie că „femeile sunt diferite“, că se comportă diferit, că oamenii seamănă şi nu seamănă, lucruri la care nu s-a gândit înainte de a intra acolo. Chiar spunea asta frecvent!... Viaţa în puşcărie obligă la o singurătate aparte, la un fel de camaraderie cu tine însuţi. Trebuie să ieşi la liman, adică afară. Doar aşa poţi trăi, cu acest gând. Egoismul creşte şi poate atinge cote animalice. Raportul dintre forţa eului şi cea a supraeului înclină către forţa eului. Un alt tip de putere funcţionează, o nouă relaţie între eu şi lume, între orice puşcăriaş şi lumea timpului lui. În puşcărie, există ierarhii diferite (care ţin de natura actului criminal, durata pedepsei, notorietatea criminalului, trecutul personal al criminalului), dar şi comune ce cele din lumea liberă (vârsta, sexul, relaţiile şi inteligenţa socială, carisma etc.).

Există diferenţe de gen în gândirea puşcăriaşilor? Femeile văd altfel lumea decât bărbaţii?
Puşcăriile de femei diferă de cele ale bărbaţilor. Femeile îşi exprimă valorile domesticităţii – decorează spaţiul locuibil, pun jucării, amintiri, obiecte personale, covoraşe, perdeluţe, pernuţe etc., ca acasă la ele. Este o extensie a lui „afară“ la „înăuntru“ sau, mai corect, la de la un „înăuntru“ la alt „înăuntru“. Ele au nevoi emoţio¬nale disociate de sex, formează cupluri în care fidelitatea, stabilitatea se combină cu nevoile sexuale, chiar dacă apare şi versatilitatea, ca o consecinţă a pragmatismului.

„Ea are regrete, dar nu remuşcări“

Aţi vizitat-o pe Biba şi mult timp după ce a ieşit din puşcărie. Ce urme i-a lăsat închisoarea?
Biba a avut un traseu identitar discontinuu. Coabitarea cu fratele ei a creat această discontinuitate. Cineva trebuia să moară, era necesar, aşa cum o bilă cade pe scări sub ochii tăi. Ea are regrete, dar nu remuşcări. Regretele sunt personale, generate de reflecţii asupra propriei vieţi, remuşcările sunt sociale, se referă la altul. Perioada de zece ani, două săptămâni şi două zile petrecută în puşcărie nu este una liniară. Primii doi ani au fost duri, apoi s-a produs o adaptare care a impus strategii de luptă cu viaţa, strategii faţă de viaţa în junglă. Dacă în relaţia cu fratele ei, cel omorât, ea a spus „ori mori tu, ori mor eu“, în puşcărie ea şi-a zis „ori mor aici, ori ies de aici“. În libertate, la ieşire, ea era expertă în a lupta cu viaţa.

Truman Capote, în timpul documentării pentru romanul non-fiction „Cu sânge rece“, s-a ataşat de cei doi criminali pe care-i vizita în puşcărie. Cum a fost în cazul dumneavoastră?
Există o relaţie care se construieşte în orice întâlnire dintre psihoterapeut şi pacient. Demarcaţia între bine şi rău devine blândă, fluidă. Regizorul Philippe Polet-Villard, pe care l-am cunoscut, a scris la persoana întâi viaţa unui puşcăriaş, iar după patru ani de întâlniri au devenit prieteni. Se spune că mulţi psihoterapeuţi consideră că între ei şi pacienţi există o influenţă ce atenuează distanţa, ce face fluid raportul dintre intolerabil şi tolerabil, dintre nevinovăţie şi vinovăţie. 

Spuneaţi că, în urma acestei investigaţii, aţi ajuns dumneavoastră înşivă să vă puneţi anumite întrebări...
Vai, câte întrebări îţi pui dacă nu eşti doar un funcţionar! M-am gândit la „banalitatea răului“ despre care a scris Hannah Arendt, la relaţia conştient-neconştient, la experimentele lui Philip Zimbardo, cel cu „Efectul Lucifer“, care susţine că binele şi răul sunt în acelaşi om, la sancţiune, juriu, torţionari. La cum se împarte dreptatea în lume, la justiţia divină şi cea terestră, la marii răi. La Isaiah Berlin, pentru care ceea ce nu trebuie să iertăm este obsesia privilegiilor personale, ca sursă a răului altora. La iraţionalul colectiv, care face ca un hoţ milos să fie iubit pentru că împarte prada cu alţii. Şi la eternele valori umane universale: puterea, iubirea, banii. La „fenomenul bystander“ şi biata Kitty Genovese, cea care a devenit emblema fenomenului: o tânără de 28 de ani, înjunghiată de multe ori, violată, ţipând după ajutor, în timp ce unii oameni trăgeau perdeluţa să vadă ce se întâmplă pe stradă, dar nimeni n-a sunat la poliţie. Şi câte şi mai câte!

Toată această experienţă prin care aţi trecut v-a revelat ceva despre lumea în care trăim?
Lumea este ca natura umană: minunată, fascinantă, cu înălţimi uriaşe şi micimi abjecte. Fără contraste nu putem trăi.

V-a revelat ceva şi despre dumneavoastră înşivă?
M-am gândit ce crime aş putea face, dacă le-aş putea face, cât din mine este frică şi cât este convingere – din educaţie, dresură socială –, m-am întrebat dacă pot să-mi ştiu iraţionalul prin raţionalul din mine. M-am mai gândit că, deşi am fost convinsă că nu voi intra la puşcărie dacă sunt corectă, respect legile etc., oricând sunt vulnerabilă, pentru că există scenarii ale vieţii, dar şi înscenări ale vieţii.

A cercetat psihologia criminalilor

• Numele: Aurora Liiceanu
• Data şi locul naşterii: 1 august 1941, lângă Chişinău (Basarabia)
• Starea civilă: Divorţată
• Studiile şi cariera:
• Doctor în psihologie, a fost cercetător la Institutul Naţional de Criminologie, în anii '90.
• A predat psihologie la diferite universităţi din Bucureşti, dar şi în Canada şi Franţa.
• În prezent, este cercetător senior la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ din cadrul Academiei Române.
• Volume publicate: „Rănile memoriei. Nucşoara si rezistenţa din munţi“ (2003), „Prin perdea“ (2009), „Rendez-vous cu lumea“ (2010), „Patru femei, patru poveşti“ (2010), „La taifas“ (2010), „Viaţa nu-i croită după calapod“ (2011), „Cuvinte încrucişate“ (2012), „Supuse sau rebele“ (2012), „Legături de sânge“ (2013).
• Locuieşte în: Bucureşti