Aşa s-a născut omul nou- În România anilor ‘50

Avea dreptate Adrian Cioroianu, atunci când într-o carte a sa apărută în limba franceză la Editura Curtea veche din Bucureşti (Ce Ceauşescu qui hante les Roumains, 2004) îşi vedea concetăţenii bântuiţi de fantoma Dictatorului executat la 25 decembrie 1989.

Ceauşescu, regimul său, obiceiurile sale reale sau inventate fac mereu parte din ceea ce aş numi meniul de criză al oricărei televiziuni, pe fondul unor imagini arhicunoscute auzindu-se în valuri, atunci când te aştepţi mai puţin, nu doar la ocazii comemorative, vocile a tot felul de comentatori mai mult ori mai puţin avizaţi.

Departe de mine gândul de a minimaliza amploarea răului făcut României şi românilor de Ceauşescu, de familia sa şi de socialismul său dinastic. Nu cred însă că nu ar fi justificată întrebarea de ce nu se are parte de un interes cel puţin egal predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, regimul lui (cel în care, de altminteri, s-a format şi a prins gustul puterii absolute Nicolae Ceauşescu însuşi), mai cu seamă că regimul acestuia, parte a comunismului românesc de esenţă stalinistă, are pe conştiinţă crime mult mai numeroase şi mai odioase.

Avem rafturi întregi de bibliotecă cu cărţi consacrate feluritelor aspecte ale dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, avem doar câteva cărţi mai importante despre anii regimului Dej. Citez, fără pretenţia de a realiza o enumerare completă, scrierile lui Vladimir Tismăneanu Fantoma lui Gheorghiu- Dej (Editura Univers, Bucureşti, 1995) şi Stalinism pentru eternitate (Polirom, Iaşi, 2005), sintezele Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej (Humanitas, Bucureşti, 1998) de Stelian Tănase şi Pe umerii lui Marx O introducere în istoria comunismului românesc ( Curtea veche, 2005) de Adrian Cioroianu.

”Aşa s-a născut omul nou În România anilor ’50” de Dorin-Liviu Bâtfoi

Cartea lui Dorin-Liviu Bâtfoi, Aşa s-a născut omul nou În România anilor ’50, apărută în anul 2012, la Editura Compania din Bucureşti, impresionantă prin dimensiuni (peste 700 de pagini format mare), prin amploarea documentării şi a bibliografiei (numai enumerarea titlurilor consultate şi citate de autor a solicitat mai bine de 40 de pagini) e, în contextul acestei relative penurii, una absolut necesară, utilă şi binevenită, deopotrivă.

Autorul ei nu a consultat numai cărţi de istorie, ci şi bibliografie literară, a citit cu nesaţ şi a fructificat lucrări de memorialistică, a parcurs nenumăratele jurnale ale foştilor deţinuţi politici, ale oamenilor de diverse condiţii sociale ale căror destine au fost frânte ori mutilate de instaurarea regimului comunist, jurnale apărute îndată după 1989.

 A văzut filme artistice şi documentare. Din câte am izbutit să deduc, Dorin-Liviu Bîtfoi nu a ajuns şi la documentele primare, la arhivele C. C. ale PCR. Poate şi pentru că nu e istoric de profesie (autorul are, din câte înţeleg din notiţa biografică publicată în volum, studii de filosofie). Poate tocmai din acest motiv cartea nu e scutită de erori. Încrezându-se în mărturii, în literatura confesivă şi cea autobiografică, volumul conţine un număr de inexactităţi (aş putea să le enumăr pe cele din domeniul artelor spectacolului şi al literaturii), dar care nu afectează fundamental valoarea demersului lui Dorin-Liviu Bâtfoi care îşi asumă rolul unui narator cu glas avântat-ironic ce ne ajută să ne descurcăm prin mulţimea de evenimente contradictorii ce au marcat primii zece- doisprezece ani ai puterii comuniste în România.

Oricum, în ciuda acestor erori şi a încercărilor de literaturizare a discursului, imaginea deceniului al şaselea, adică a anilor în care Gheorghiu-Dej duce o luptă dură pentru putere cu feluriţii lui adversari din ierarhia comunistă, adversari acceptaţi mai de voie, mai de nevoie ca tovarăşi de drum, până în momentul în care Bătrânul a identificat clipa favorabilă spre a se descotorosi de ei, adesea în mod dramatic, uneori chiar în chip sângeros, niciodată cu remuşcări, mi se pare vie, credibilă şi – de ce nu?- palpitantă.

Numai că Dej şi tovarăşii lui nu au dus doar o luptă pentru putere în interiorul Partidului Muncitoresc Român, sau, într-o anume perioadă, chiar şi în afara lui. Mai necruţătoare a fost lupta împotriva poporului român şi a lipsei sale de apetenţă pentru comunismul de factură stalinistă, dorit şi impus de toţi factorii de conducere comunişti, indiferent dacă au trăit ori nu o vreme la Moscova.

Forţa, proeminenţa politicului în dispreţul oricăror alte considerente ( de natură economică, socială, sociologică, umană, etc) au stat la baza regimului a căror instaurare a început în România îndată după 23 august 1944. Aşa se explică, cred, faptul că lucrarea, concepută în două mari părţi (nu întâmplător numite cărţi, căci adesea tonul expunerii capătă inflexiuni literare), părţi intitulate Încolonarea clasei muncitoare şi Anii puterii populare nu are un capitol explicit de istorie politică. De fapt, orice decizie era în acei ani de natură politică şi era luată împotriva oricărei logici ori realităţi, numai şi numai în numele politicului.

Arestări şi deportări, decimarea elitelor, absenţa oricăror măsuri concrete pentru asigurarea unui nivel de viaţă de minimă suportabilitate pentru populaţia aflată în libertate condiţionată şi mereu intens supravegheată în imensa închisoare numită Republica Populară Română confirmă supremaţia politicului.

Conducerea de partid şi de stat ştie că populaţia o duce rău, ştie că economia e neperformantă, ştie că se produce puţin şi prost, ştie că locuitorii României sunt rău hrăniţi, că suferă adesea de foame, că nu au locuinţe, că nu au şcoli, ştie că statistica e falsificată, dar evită practic orice măsură de redresare în numele luptei pentru instaurarea şi consolidarea socialismului şi a anihilării oricărei opoziţii de grup sau individuale. Toate măsurile luate de aparatcici vizează anihilarea oricărei forme de rezistenţă, fie ea şi mentală.

Omul nou care nu gândeşte, care doar execută fiindcă îi e deja clar că alţii gândesc pentru el reprezintă supremul obiectiv, iar cartea surprinde, comentează cu minuţie, uneori cu implicare emoţională, fiecare episod al acestui lung proces. Până şi minimele concesii făcute, până şi liberalizarea începută de Dej în ultimii ani ai domniei sale (o liberalizare care i-a asigurat o aură ce tare mă tem că s-a transferat câteodată dinspre populaţia care i-a regretat moartea înspre istorici) erau parte a unui plan politic, prezentat şi înfăţişat în detaliu de cartea Aşa s-a născut omul nou – În România anilor ’50.