„Arsă de vie“ sau despre cum este să fii fată în Cisiordania, într-o carte

„Arsă de vie“ sau despre cum este să fii fată în Cisiordania, într-o carte

Cisiordania, arenă de război

Volumul „Arsă de vie“, scris de Souad  împreună cu Marie-Thérèse Cuny, apare în Colecţia Biografii, autobiografii şi jurnale la Editura Polirom, în traducerea Oanei Cătălina Popescu. Cartea „Arsă de vie“ a fost tradusă în zeci de limbi şi publicată în milioane de exemplare în întreaga lume.

Volumul „Arsă de vie“ este scris de Souad împreună cu Marie-Therese Cuny, scriitoare, scenaristă, traducătoare şi prezentatoare de televiziune. Marie-Theres a scris peste 50 de cărţi. 

Născută într-un sat din Cisiordania, Souad află repede că, în lumea tradiţională în care trăieşte ea, să fii fată este un blestem. Băieţii merg la şcoală, fetele nu. O fată trebuie doar să muncească şi să-şi facă rugăciunile. Dacă iese cîtuşi de puţin din cuvîntul tatălui, va fi bătută fără milă. O fată e mai puţin importantă decît un animal: dacă o familie are deja destule fete, cele care sînt în plus pot fi omorîte la naştere... La şaptesprezece ani, Souad se îndrăgosteşte de un bărbat despre care nu ştie mai nimic, dar care ar putea fi eroul ce o va elibera din robia tatălui ei. Visînd la iubire şi căsătorie într-o societate unde bărbaţii au toate drepturile, iar femeile doar îndatoriri, ea se îndreaptă fără să-şi dea seama spre catastrofă. Pentru că rămîne însărcinată şi îşi dezonorează astfel familia, cumnatul ei primeşte sarcina de a o pedepsi dîndu-i foc. Salvată de colaboratoarea unei fundaţii umanitare, Souad ajunge în Franţa, unde începe o nouă viaţă şi unde îşi va face cunoscută povestea cutremurătoare.

„Cu ani în urmă am întîlnit fete care veneau de departe, ca şi mine. Sînt ţinute ascunse. O tînără care nu mai avea picioare, agresată de doi vecini care au legat-o şi au aruncat-o sub tren. O alta pe care tatăl şi fratele ei au vrut să o ucidă cu lovituri de cuţit şi pe care au aruncat-o într-o pubelă. O alta pe care mama şi fraţii ei au aruncat-o pe fereastră: este paralizată. Şi celelalte despre care nu se vorbeşte, care au fost găsite prea tîrziu, moarte. Cele care au reuşit să fugă, dar au fost prinse în străinătate: sînt moarte. Cele care au putut scăpa la timp  şi se ascund, cu sau fără copii, virgine sau mame.
N-am întîlnit o femeie arsă ca mine – nu au supravieţuit. Iar eu mă ascund şi acum, nu-mi pot spune numele, nu-mi pot arăta chipul. Nu pot decît să vorbesc – este singura armă pe care o am.”

FRAGMENT

„Am reuşit să mă ridic puţin, ca să nu-mi mai simt braţele lipite de cearşaf, cu capul sprijinit pe o pernă. Nimic nu mă alină, dar aşa pot să văd cine trece pe culoar, uşa este întredeschisă. Aud pe cineva, observ nişte picioare goale, o rochie neagră şi lungă, o femeie micuţă, la fel ca şi mine, subţire, aproape slabă. Nu este infirmiera. E mama.
Cu cele două cozi date cu ulei de măsline, eşarfa neagră, fruntea ciudată, bombată între sprâncene şi care se uneşte cu nasul, ai zice că e o pasăre de pradă. Îmi provoacă frică. Se aşază pe un taburet cu traista ei neagră. Şi începe să plângă, să-şi sufle nasul, să-şi şteargă lacrimile cu o batistă, tot clătinând din cap.
Plânge de necaz şi de ruşine. Se plânge pe ea şi întreaga familie. Şi văd ura din privirea ei.
Îmi pune întrebări, strângându-şi traista la piept. Ştiu traista asta, îmi e familiară. O ia întotdeauna cu ea când iese ca să meargă la piaţă sau la câmp. Pune în ea pâine, o sticlă din plastic cu apă, uneori lapte. Mi-e frică, dar, ca de obicei, mai puţin decât de tatăl meu. Tata mă poate omorî, dar ea nu. Geme în timp ce îmi vorbeşte, iar eu îi răspund în şoaptă.
— Uită-te la tine, fată... N-aş mai putea niciodată să te aduc acasă în halul ăsta, nu mai poţi trăi acasă, ai văzut cum arăţi?
— Nu pot să mă văd.
— Eşti arsă. Ruşinea apasă pe întreaga familie. Acum nu mai pot să te aduc înapoi. Spune-mi, cum ai rămas însărcinată? Cu cine?
— Faiez. Nu ştiu numele tatălui său.
— Faiez vecinul?
Începe din nou să plângă şi să-şi tamponeze cu batista ochii bulbucaţi, de parcă ar vrea să şi-o înfunde în cap.
— Unde ai făcut-o? Unde?
— Pe câmp.
Se strâmbă, îşi muşcă buzele şi plânge mai tare.
— Ascultă-mă, fată, ascultă, aş vrea să mori, e mai bine dacă mori. Fratele tău e tânăr, iar dacă nu mori va avea probleme.
Fratele meu o să aibă probleme. Ce fel de probleme?
Nu înţeleg.
— Poliţia a venit acasă să stea de vorbă cu familia. Cu toată familia. Cu tatăl tău şi cu fratele tău, cu mama ta şi cu cumnatul tău, cu toată familia. Dacă nu mori, fratele tău va avea probleme cu poliţia.
Probabil că paharul l-a scos din traista ei, pentru că în jurul meu nu este nimic. Nu e nicio masă lângă pat, nu văd nimic. Nu, n-am văzut-o scotocind prin traistă, l-a luat de pe marginea ferestrei, e un pahar de spital. Dar n-am văzut cu ce l-a umplut.
— Dacă nu bei asta, fratele tău va avea probleme, fiindcă poliţia a venit la noi acasă.
L-o fi umplut în timp ce eu plângeam de ruşine, de durere, de frică. Plângeam pentru multe lucruri, cu capul plecat şi ochii închişi.
— Bea paharul ăsta... eu ţi-l dau.
Niciodată n-am să uit paharul acela mare plin ochi cu un lichid transparent ca apa.
— Bei asta şi atunci fratele tău n-o să mai aibă probleme. E mai bine aşa – mai bine pentru tine, mai bine pentru mine şi mai bine pentru fratele tău.
Ea plângea. Şi eu. Îmi amintesc că lacrimile îmi curgeau pe arsurile de pe bărbie, de-a lungul gâtului, devorându-mi pielea.
Nu reuşeam să ridic braţele. Ea şi-a pus mâinile sub capul meu, ridicându-mă spre paharul pe care îl ţinea în mână. Nimeni nu-mi dăduse până atunci să beau. Ea apropia paharul acela mare de gura mea. Aş fi vrut să-mi înmoi măcar buzele, atât mi-era de sete. Încercam să-mi ridic bărbia, dar nu izbuteam.
Medicul a intrat pe neaşteptate, iar mama a tresărit. Doctorul a luat paharul cu un gest brusc şi, punându-l jos, a strigat foarte tare:
— Nu!
Am văzut lichidul risipindu-se pe marginea ferestrei. Se prelingea de-a lungul paharului, transparent, limpede ca apa.
Doctorul a apucat-o pe mama de braţ şi a scos-o din cameră. Mă uitam în continuare la pahar, aş fi băut lichidul acela şi de pe jos, aş fi lins pur şi simplu, ca un câine. Mi-era sete, nu voiam decât să beau şi să mor.
Medicul s-a întors şi mi-a spus:
— Ai avut noroc că am ajuns la timp. Mai întâi tatăl tău, iar acum mama ta! Nimeni din familia
ta n-o să mai vină pe-aici!
A luat paharul şi mi-a repetat:
— Ai avut noroc... Nu mai vreau să văd pe nimeni din familia ta! (
Copyright Editura Polirom)

 

 

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările