Marţi seară spaţiul primitor al Librăriei Humanitas de la Cişmigiu s-a dovedit neîncăpător în şi mai mare măsură decât la precedenta lectură a scriitorului din „Anomaliile mele“, care a avut loc în martie 2014, succesul manifestării depăşind chiar şi aşteptările organizatorilor de la Editura Humanitas. Mircea Cărtărescu a promis din nou că „cincimea“ pe care o mai are de scris din carte va fi gata în câteva luni. După alte luni de necesară periere a textului, volumul e posibil să apară la Humanitas la sfârşitul acestui an sau în primăvara celui viitor.

Un nou „Orbitor“ sau nu?

Eboşa acestei cărţi apare de mai multe ori în jurnalele lui Mircea Cărtărescu sub titlul „Anomaliile mele“. Este titlul de lucru pe care-l are manuscrisul şi în prezent, deşi autorul ne asigură că nu va fi cel definitiv. După nişte ani de necesară pauză motivată de încheierea epuizantei trilogii „Orbitor“, Cărtărescu spune că a ales din posibilele proiecte pe cel care i se părea cel mai uşor de scris în acel moment. Se întâmpla acum câţiva ani, numai că între timp proiectul a „crescut“ – şi-a câştigat autonomia faţă de autor, aş spune eu –, iar acum îl consideră cea mai complexă carte a sa, cea în care va ajunge cel mai aproape de miezul fiinţei sale, o carte căreia doar din strictă necesitate îi va pune eticheta „roman“.

Deşi la lectura de acum un an autorul ne asigura de diferenţa absolută a „Anomaliilor... “ faţă de „Orbitor“, la întâlnirea cu cititorii de la librăria Cărtureşti din noiembrie Cărtărescu spunea: „Dacă această carte se încăpăţânează să fie un nou «Orbitor», n-are decât“, avertizând totuşi că afirmaţia nu trebuie luată la propriu. Oricum, volumul va avea, aşa cum îl întrevede acum, 7-800 de pagini, cele 100 şi ceva de pagini rămase vor fi scrise în următoarele 3-4 luni, iar dacă nu va lua „hotărârea de a-l distruge sau arde“, manuscrisul va intra după aceea sub tipar la Editura Humanitas. „Au făcut-o alţii mai mari decât mine, precum Vergiliu sau Kafka“, a reamintit scriitorul (dacă la Vergiliu nu ştim ce-am pierdut exact, e cert că praghezul şi-a ars cea mai mare parte a operei, iar pentru ce ne-a rămas, ar trebui să-i mulţumim zilnic lui Max Brod).

Protest împotriva Răului metafizic

Al treilea fragment făcut public din „Anomaliile mele“ a fost citit în această seară la Librăria Humanitas în faţa unei numeroase asistenţe. Dacă nu a fost vorba de o cochetărie, autorul spune că s-a răzgândit pe moment şi a citit alt fragment decât cel ales iniţial. Ce s-a citit în cele din urmă? Este vorba despre bizara, halucinanta şi răvăşitoarea poveste a sectei Pichetiştilor şi a sfârşitului liderului acesteia, fizicianul Virgil (nume cu rezonanţe danteşti, oricum am lua-o). Pe scurt, Cărtărescu atacă aici tema „unde malum“ (problema răului şi a suferinţei umane) – o temă tratată frecvent în filozofie şi teologie, dar mai rar în literatura modernă, după cum s-a spus în discuţia ulterioară lecturii cu filozoful şi editorul Gabriel Liiceanu.



Scandalul suprem este cel al spiritului închis într-un înveliş de carne – lucru care-i obseda pe gnostici, pe filieră (neo)platoniciană –, cruzimea maximă este cea de a crea o conştiinţă care să fie conştientă de propria-i dispariţie. Spiritul în această formă terestră este condamnat la suferinţă, boală şi moarte – şi, cel mai rău, la a cunoaşte de la bun început acest sfârşit. Împotriva acestor lucruri protestează Pichetiştii, care iniţial par a organiza pichete ridicole pe modelul mitingurilor sindicale. Treptat, lucrurile intră însă în paradigma narativă cărtăresciană, consacrată de multă vreme de autor, şi povestea capătă dramatism, vizionarism, tragism, în momentul confruntării „pichetiştilor“ şi a lui Virgil cu inexorabila efigie a Disperării (evident, o statuie, motiv tipic cărtărescian). Într-o superbă urzeală intertextuală, Virgil are drept argumente ale discursului său trei texte: un poem mai vechi al lui Cărtărescu, din „Faruri, vitrine, fotografii“, un fragment din „Istoriile“ lui Herodot şi cunoscutul poem al lui Dylan Thomas „Do not go gentle into that good night“.

O temă de esenţă gnostică

Gabriel Liiceanu a reamintit că această temă a fost exprimată magistral, probabil cel mai bine, în opera lui Cioran. „Cioran este, de fapt, cel care şi-a asumat acest rol de «pichetist», de a protesta împotriva absurdului existenţei“ (şi, aş spune eu, Eugène Ionesco, care protesta la adresa „absurdului“ şi a morţii prin mecanismele comicului, prin expunerea lucrurilor în adevărata lor dimensiune derizorie). Cei doi interlocutori au convenit că tema este eternă, avându-şi un maxim prin „ereticii Bisericii creştine“ (de fapt, gânditori gnostici, pe care reprezentanţii Dogmei i-au strivit pe rând, Gnoza însoţind însă permanent, sub diverse forme, creştinismul oficial, până în ziua de azi – vezi cărţile lui I.P. Culianu) – cu totul reprezentative sunt ideile lui Marcion; de altfel, „Demiurgul cel rău“ este atât un titlu cioranian, cât şi conceptul lui Marcion şi al mai tuturor gnosticilor –, dar, spune Cărtărescu, ea a fost atacată rareori direct în romanul modern al secolului XX.



La întrebarea pusă direct de Gabriel Liiceanu, scriitorul răspunde că acest fapt nu l-a intimidat, pentru că nimic nu împiedică pe un autor să-şi aducă, la rândul său, mica sa contribuţie. Aşa cum bine a punctat Liiceanu, această problemă este „miezul interpretării vieţii“ oricărui om, prin urmare Cărtărescu afirmă că tema nu este una exterioară, ci i-a ieşit în cale la un moment dat pe parcursul trecerii timpului. Sigur, s-ar putea spune că şi în monologul lui Egor („REM“) era vorba despre acelaşi lucru, dar s-ar mai putea spune şi că acolo era ceva exterior, „tehnic“, pe când acum tema este una trăită, consumată interior, pe măsură ce autorul se apropie de vârsta de 60 de ani. Oricum, Cărtărescu afirmă că este doar una dintre temele secundare ale cărţii, tema principală fiind cea a evadării din această lume (desigur, suferinţa umană este un motor pentru aşa ceva) – ca de altfel, după părerea mea, a întregii opere cărtăresciene. Eul cărtărescian este unul pentru care întotdeauna lumea este prea strâmtă, care se loveşte de marginile propriei ţeste şi pe care-l zgârie propria retină, prin urmare este interesat de orice cunoaştere metafizică, misterioasă, vizionară, de tot ce înseamnă Dincolo.

Punct de plecare: pisica lui Schrödinger

În scurtul expozeu introductiv, Cărtărescu a dat mai multe detalii decât data trecută despre structura narativă a cărţii. În esenţă, totul pleacă de la celebrul paradox al „pisicii lui Schrödinger“, esenţial în fizica cuantică; astfel, naratorul acestei cărţi este un Cărtărescu a cărui lectură a poemului „Căderea” în Cenaclul de Luni ar fi fost un eşec total, prin urmare el ar fi renunţat complet la literatură şi şi-ar fi trăit normal viaţa, într-un Bucureşti care seamănă şi nu seamănă cu cel al nostru. Autorul a avertizat totuşi că este vorba doar despre un nivel zero al cărţii, care până la urmă nici nu mai contează prea mult în ansamblul general. Deşi este o premisă fascinantă, totuşi am fost puţin dezamăgit. Cu toate că fragmentul citit acum mi-a plăcut foarte mult, am fost mult mai impresionat la precedenta lectură. O să încerc să explic de ce.


Aşa cum autorul îşi prezentase cartea şi aşa cum am dedus mai ales din primul şi magnificul fragment citit atunci, „Anomaliile mele“ ar trebui să nu aibă naraţiune, să aibă o structură non-narativă, şi acest lucru ar fi minunat, atât din punct de vedere al revoluţionării tehnicii literare, cât şi într-un plan şi mai profund şi important. Desigur, cel de-al doilea fragment spunea fantast povestea doctorului Nicolae Minovici, aşadar el avea o poveste, o naraţiune, ca şi cel din seara aceasta, dar eu nu mă refer la naraţiuni punctuale, care evident e necesar să existe, ci la ansamblul cărţii, care ar trebui să nu poată fi povestită nicicând printr-un banal sinopsis (dacă gândim astfel, devin literatură, „proză“, „roman“ şi mari cărţi care nu sunt categorisite astfel, de la „Cartea de vise“ a lui Swedenborg şi orice alte cărţi cu o structură fragmentară până la cărţile marilor oameni de ştiinţă sau opusculurile wittgensteiniene). Pe scurt, dacă data trecută, mai ales primul fragment, mi s-a părut că aud ceva sensibil nou, radical diferit (deşi, evident, toposuri, motive, idei circulau dinspre texte mai vechi, cum e normal pentru orice autor), fragmentul citit în această seară, categoric splendid, seamănă mult mai mult cu ceea ce Mircea Cărtărescu a publicat până acum.

  

Există scriitori mari şi scriitori profeţi

Ceea ce am simţit atunci, în acea seară de martie, a fost că „Anomaliile mele“ ar putea fi marea carte pe care o anunţa „Orbitor. Aripa stângă“, cea prin care Cărtărescu ar putea deveni într-adevăr un scriitor profet şi vizionar, precum câţiva dintre maeştrii săi declaraţi. În discuţia de la Cărtureşti, autorul a explicat că, dacă „Aripa stângă“ este partea inimii şi a mamei (emisfera stângă a creierului / femininul), „Aripa dreaptă“ a fost cea a creierului şi a tatălui (emisfera dreaptă / masculinul), o necesară coborâre în istorie şi „răfuire“ cu cei care l-au ţinut captiv (regimul comunist) mare parte din viaţă. Fără a minimiza într-un fel imensa literatură din „Orbitor“ şi simplificând foarte tare lucrurile, după „Orbitor. Aripa stângă“ vedeam cu totul altfel proiectul acestei trilogii. Plecând de la aceeaşi paralelă cu emisferele cerebrale, „Aripa stângă“ însemna trecutul – nu cel istoric, ci cel al personajului-narator-autor, „născut“ în final de propriile-i personaje (cale de acces spre acest trecut: nu memoria, ci facultatea nostalgiei, teoretizată atât de des de text).

Până la urmă „Orbitor. Aripa stângă“ poate fi socotită o carte autonomă, superbă în superbia şi suficienţa sa. Ar fi urmat însă „Corpul“ (doar un relativ scurt poem median, aşa cum autorul declarase la acea vreme într-un interviu), iar „Aripa dreaptă“ ar fi trebuit să reprezinte viitorul, iar în această carte autorul să devină profet şi să ne indice o cale de acces spre el, similară nostalgiei care-i ocupase aproape exclusiv opera de până atunci. Cu alte cuvinte, un mod de divinaţie, evident una textuală şi teoretică. De-abia astfel „Orbitor“ ar fi devenit ceva care nu se mai scrisese niciodată până atunci, similar marilor cărţi ale umanităţii. Să sperăm că până la urmă Mircea Cărtărescu va reuşi o carte de acest calibru şi să sperăm că „Anomaliile mele“ este acea carte.