În vreme ce regretatul fost crainic al Europei libere, deţinut politic de cursă lungă, realizează în mai multe volume o cronică a României staliniste văzute din perspectiva închisorilor care mai de care mai dure, profesorul Paul Cornea ne introduce în lumea comunismului românesc în principal de factură dejistă, dar şi ceauşistă, din poziţia fostului aparatcik, fostului activist cultural de nivel mediu. A celui ce regretă asocierea, ce i-a înţeles relativ repede caracterul nefast, ce i-a intuit eşecul, a celui ce a rupt într-un final orice fel de legătură cu utopia, fără nici cea mai mică urmă de nostalgie. Deşi ruptura aşteptată, prognozată, dorită a venit relativ târziu. Din vina sa, dar şi cu concursul celor din jur. Vom vedea de ce.

Paul Cornea scrie despre comunismul românesc din poziţia celui ce nu îşi neagă, nu îşi ascunde, nu îşi catifelează culpa de a fi fost cândva parte activă a unei stângi militante ce a eşuat lamentabil şi care s-a desprins faptic, într-un târziu, complet de ea. Fără însă a nu-şi recunoaşte greşelile, fără a nu-şi asuma  vinile, justificate, lămurite pe îndelete, dar nu şi scuzate iezuistic prin explicaţia cât se poate de validă altminteri că “într-un totalitarism de tip stalinist nimeni nu scapă inocent, doar morţii nu sunt obligaţi la compromisuri.”

Paul Cornea are demnitatea de a comite cu exemplară responsabilitate, fără exclamaţii dramatice şi fără patetisme de prost gust, gestul de a recunoaşte aceste compromisuri şi de a explica prin slăbiciuni strict omeneşti destul de întârziata lui ieşire din “sistem”, din ierarhii, din nomenclatură. De unde diferenţele calitative dintre confesiunile profesorului Paul Cornea şi cele ale profesorului Ion Ianoşi care, aşa cum admite el însuşi în finalul cărţii Internaţionala mea. Cronica unei vieţi (Editura Polirom, Iaşi, 2012), a rămas şi acum un om cu convingeri de stânga. O încăpăţânare deloc fericită. O încăpăţânare costisitoare şi la nivelul receptării critice a cărţii. Nu insist.

Paul Cornea  îşi pune pe hârtie mărturiile, slujindu-se de perspectiva celui ce în adolescenţă a aderat nu doar din entuziasm, nu exclusiv din necunoaştere ori din cunoaştere incompletă, ci şi ca urmare a unei cumplite experienţe personale a marginalizării, a excluderii, la comunism. Devenit ilegalist, încă din vremea anilor petrecuţi la Liceul evreiesc, în numele luptei antifasciste, rămas înregimentat şi în slujba partidului care la 23 august nu avea nici măcar 1000 de membri în virtutea unor “convingeri comuniste situate la un nivel de adâncime”, viitorul profesor Paul Cornea a parcurs o traiectorie dintre cele mai sinuoase. A fost promovat foarte rapid redactor-şef al unei reviste pe nume Tinereţea (Tânărul muncitor), o publicaţie de care astăzi nu îşi mai aminteşte nimeni, a fost un meteoric pasager, vreme de numai de trei săptămâni, prin redacţia Scânteii, şi mai apoi a fost numit fără preaviz secretar al C.C. al UTM. Loc în care a surmontat cu mare dificultate pericolul rinocerizării şi de unde a fost mazilit pe nepusă masă, ceea ce  însemna “o sancţiune şi un avertisment în ochii partidului, o excelentă schimbare de macaz în ochii mei”, nu înainte de a participa la organizarea Festivalului Mondial al Tineretului ce a avut loc la Bucureşti în vara lui 1953. Festival despre care recente documente găsite în arhivele scrise ale Europei libere, arhive ce se conservă la Budapesta, au adus importante clarificări. Unele şi referitoare la intempestiva lui organizare, un proces despre care depune mărturie într-o oarecare măsură şi profesorul Paul Cornea în cartea lui.  

Din toamna aceluiaşi an, Paul Cornea a devenit funcţionar superior de Stat, locul lui principal de muncă fiind Ministerul Culturii. Instituţie în care a rămas, în pofida dezvrăjirii, intervenită către mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut, până în 1965, adică până în anul în care lider suprem al PCR devenea Nicolae Ceauşescu. Iar dacă aşa- numitul Raport secret prezentat de N. S. Hrusciov de la tribuna Congresului al XX lea al PCUS, dar şi reprimarea dură a Revoluţiei maghiare din 1965 au avut un rol fundamental în despărţirea categorică a profesorului de marxism şi de comunism, invadarea Cehoslovaciei, în august 1968, de către trupele Pactului de la Varşovia a însemnat momentul punerii adevăratului punct final al rupturii definitive de orice fel de ideologie de stânga. O decizie a cărei justeţe avea să fie confirmată de evenimentele tot mai întunecate ce s-au consumat până în decembrie 1989. Evenimente ce au făcut ca ilegalistul de altădată, funcţionarul cultural superior, carevasăzică omul de nădejde al partidului, o nădejde ce nu l-a scutit de supravegheri, critici dure, demascări, avansări prin retrogradare, destituiri, ş.a.m.d. să ajungă să fie ameninţat cu concedierea din Universitatea din Bucureşti pentru că unul dintre fiii săi, Andrei Cornea, a semnat o scrisoare de protest în cursul anului 1989.

Fac o paranteză. O şedinţă de destituire a lui Paul Cornea din fruntea editurilor, şedinţă la care a participat fără să îşi apere subordonatul şi eleganta doamnă ministru Constanţa Crăciun, prezentată de unii drept model de cumsecădenie şi de omenie comunistă, avea să fie condusă de Leonte Răutu. Acelaşi Leonte Răutu, profesionist al “pedagogiei fricii”, de care Nicolae Ceauşescu se va descotorosi în august 1981, sub pretextul că una dintre fiicele fostului redactor şef al Scânteii şi mare satrap al ideologiei comuniste ceruse emigrarea. Reclamase, carevasăzică, exercitarea unui drept recunoscut de conducerea României prin semnătura pusă pe Actul final al Conferinţei de la Helsinki din vara lui 1975. Câţiva ani mai târziu, în 1989, victima lui Răutu din anul 1958 va fi ameninţată cu excluderea din învăţământul superior din cauza unei fapte a fiului său, faptă demnă, dar de neiertat în ochii aparatului comunist. Faptă echivalentă cu o crimă de lezmajestate. Nimic mai relevant pentru felul de a fi al comunismului românesc, al comunismului în general (cf. Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile- Perfectul acrobat. Leonte Răutu. Măştile răului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008).

Revin. Acestea ar fi întâmplările, acestea ar fi faptele, acestea ar fi jaloanele temporale pe care e construită cartea de aproape 400 de pagini. Carte ce e (şi) o “relatare a principalelor secvenţe ale existenţei mele sub comunism”, cum scrie în primele rânduri ale celor Câteva lămuriri indispensabile cititorului acestei cărţi, profesorul Paul Cornea. Vin însă în cursul celei de-a doua secvenţe a acestui proiect dificil, dar nicidecum tardiv, cum eronat crede profesorul, câteva precizări majore ale memorialistului: “…ţinta mea nu este să particip la o conversaţie oarecare, ci să folosesc ocazia spre a-mi reexamina principalele evenimente ale vieţii, în lumina înţelesului pe care ţi-l dau acum-altfel spus, spre a-mi lua temperatura identitară în ceasul asfinţitului.” Adaug acestui citat un altul desprins din Postfaţa semnată de Daniel Cristea-Enache: “Nu dezvăluiri mi-am dorit, aşadar, în această carte; nu intimităţi, episoade picante, bârfe subţiri şi anecdote ocolind strategic punctele de intersecţie a adevărului istoric cu cel biografic. Ceea ce mi-am dorit eu a coincis, spectaculos şi profund, cu ceea ce şi-a dorit Profesorul nostru (cum l-a numit Nicolae Manolescu, şi anume, o rememorare scuturată de inesenţial  şi structurată ca o autobiografie şi o radiografie rece. Un parcurs existenţial recapitulat în doi timpi: cel al Personajului care a fost Paul Cornea (la 20 de ani, la 30, la 40...) şi cel al protagonistului care a devenit.”

Cum coincidenţa dintre ceea ce a vrut profesorul Paul Cornea şi ceea ce au fost aspiraţiile încă tânărului universitar Daniel Cristea-Enache s-a dovedit deplină, cum planul celor doi a fost respectat întocmai, cum dl. Paul Cornea este în carte nu doar personaj şi protagonist, ci, mai presus de toate, un intelectual de mare clasă înzestrat cu importante, cu solide lecturi politologice şi istorice, Ce a fost. Cum a fost  are însuşirea excepţională de a mai dobândi, pentru mine cel puţin, încă un titlu pe care îmi îngăduit să îl adaug eu însumi: De ce a fost. De ce a fost, nu în sensul că profesorul Paul Cornea ar fi încercat să explice în cele 21 de secvenţe ale confesiunii sale de ce anume s-a produs un anume eveniment în istoria de aproape 70 de ani a comunismului românesc cu acte, fie el legal ori ilegal, fie el real ori imaginat în laboratoarele propagandei PCR (1921-1989), deşi găsim în paginile cărţii şi aşa ceva. Tot aşa cum, atrăgându-ne atenţia asupra unor evenimente neîndeajuns luminate de cercetători, aşa cum a fost temporara înlăturare a lui Leonte Răutu, “Malvolio” sau “perfectul acrobat”, cum l-a numit Eugen Jebeleanu, din fruntea propagandei, sau asupra extraordinarei agitaţii a lui Miron Constantinescu în lunile ce au urmat Raportului lui Hrusciov şi Revoluţiei maghiare din 1956, profesorul Cornea ne propune un fel de exerciţiu de if history, dacă nu chiar de enigmistică istorică. De pildă. Ce ar fi fost dacă moartea lui Grigore Preoteasa nu ar fi determinat reînscăunarea lui Răutu (beneficiar în carte de câteva portrete “în mişcare” şi în aqua forte de primă mână, unele în antiteză grotescă, probându-i încă o dată cameleonismul identitar) ori dacă Miron Constantinescu nu ar fi fost înlăturat din toate funcţiile în cursul lui 1957? Ar fi fost oare altele politicile culturale şi nu numai ale regimului Dej, ale stalinistului ce a refuzat orice fel de destalinizare deşi Moscova hrusciovistă îi cerea asta, tot la fel cum Nicolae Ceauşescu va respinge orice reformă în anii în care Gorbaciov ar fi vrut şi încuviinţat aşa ceva? Mă tem că nu. Sunt sigur că nu. Comunismul nu ţinea cont de oameni, de pionii mai mari sau mai mici. Liderii săi erau ori deveneau dogmatici prin însăşi natura şi în numele strategiilor de supravieţuire specifice sistemului.

Interesante sunt însă explicaţiile pe care profesorul Paul Cornea le dă pentru cele două mari momente ce străjuiesc relaţia lui cu comunismul. Acela al înrolării şi acela al desprinderii.

Găsim, aşadar, în paginile de început ale memoriilor lui Paul Cornea convingătoare lămuriri asupra adeziunii sale la comunism. Dincolo de motivaţiile acut personale, ce ţin de antecedente legate de persecuţiile la care fascismul de tip antonescian i-a supus etnia şi pe cale de consecinţă pe sine însuşi (deşi Paul Cornea nu supralicitează aceste persecuţii- a se vedea în acest sens şi câteva aprecieri despre Mihail Sebastian care i-a fost profesor şi despre Jurnalul acestuia), mai intră în discuţie două capcane în care a căzut la vremea tinereţii memorialistul. Mai întâi, e vorba despre identificarea comunismului cu antifascismul, o identificare înşelătoare şi frauduloasă,  despre care a scris pertinente pagini Ioan Stanomir în cartea Apărarea libertăţii (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010). Apoi, vrând-nevrând, despre un anumit prestigiu câştigat de comunism şi de Uniunea Sovietică ca urmare a victoriilor acesteia în cel de-al Doilea Război Mondial, prestigiu şi victorii generatoare de dileme soluţionate de unii de adeziuni ce mai apoi s-au dovedit nu doar nepotrivite, ci şi catastrofale. “Neştiinţa, lipsa unor informaţii esenţiale şi veridice despre Uniunea Sovietică şi varianta leninistă a marxismului mi-au favorizat, într-o măsură greu de evaluat, adeziunea la comunism”, mărturiseşte profesorul.

Nu se poate să nu observi, citind aceste rânduri, similitudinea explicaţiilor date de profesorul Paul Cornea cu cele furnizate de François Furet, aderent comunist şi mai apoi unul dintre cei mai minuţioşi analişti critici ai acestei utopii totalitare (cf. Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul al XX lea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996) în scrisorile sale către Ernst Nolte (cf. Fascism şi comunism, Editura ART, Bucureşti, 2007). “Antifascismul comunist- scria Furet- a avut, într-adevăr, acest rol pentru a da impresia că întregul comunism nu este decât o formă superioară a democraţiei, iar propaganda sa a fost, de altfel, şi mai puternică în deceniile ce au urmat după regimurile fasciste. ” Iar tradiţia de stânga, explica acelaşi François Furet- avea să îmbrace proiectul unei renaşteri naţionale în universalismul democratic. Ea oferea- părea să ofere- un remediu mai radical şi mai modern pentru declinul naţiunii trădate de elitele sale. Prin ideea comunistă, un tânăr francez din generaţia mea, care crescuse în timpul războiului, fără a fi participat la el, îşi putea hrăni iluzia unui sens democratic ce acţionează pentru o renaştere naţională. Acesta a fost cazul meu.”

Elocventă pentru frământările sufleteşti şi nu numai ce au însoţit treptata şi, cum spuneam, oarecum întârziata despărţire de comunism e secvenţa a şaptesprezecea a cărţii. O secvenţă care e, până la un punct, Spovedania unui învins a lui Paul Cornea. Una ale cărei titluri şi subtitluri mi se par extrem de relevante pentru complexitatea pocesului de îndepărtare de ideologia comunistă, dar şi pentru operaţiunea de evaluare la care procedează profesorul. Le citez: Retrospectivă analitică. Anii de spontaneitate şi de entuziasm ai angajamentului (1944-1948).Impasul anilor 1949-1952. Milosz despre actorie. Prefăcătoria generalizată. Cultul personalităţii. Rezistenţa prin cultură. Paşi ai desprinderii. Il Dio che è falito. Ruptura finală. E o secvenţă profund încărcată de reflexivitate, lucru firesc câtă vreme în ea se regăsesc enumerate  cauzele trecerii de la “exuberanţa”, “romantismul” şi ‘’idealismul” tânărului înşelat de propagandă, de falsitate, de poleiala promisiunilor la realitatea faptelor şi a realităţilor. “Ulterior, - scrie Paul Cornea-, după Congresul al XX lea al PCUS, am ajuns treptat să înţeleg că nu există comunism conciliabil cu libertăţile şi drepturile omului, că tendinţa totalitară nu constituie o abatere, o eroare periferică, ci însăşi legea de existenţă a oricărui marxism aplicat. De aceea, în sfertul de veac dintre 1965 şi 1990 m-am izolat la catedră, m-am retras din orice activitate publică, n-am mai colaborat în presa culturală decât cu articole de meserie, m-am străduit să apăr în cursuri şi cărţi un ideal cultural umanist, absolut străin orizontului sectar şi obtuz al naţional-comunismului.” Recunoscând că “desprinderea de comunism a constituit un proces lung şi anevoios”, memorialstul admite şi că “angajamentul meu comunist ţinea, până la un punct, de o convingere profundă, plasată dincolo de raţionalitate, în structurile de adâncime ale eului. Altfel spus, era o o credinţă, înrudită cu cea religioasă prin intensitate şi putere de acaparare a fiinţei.”. Totuşi, subliniază, profesorul Paul Cornea, “fidelitatea mea n-avea un caracter fanatic, mergea până la un anumit punct, implica o raţionalitate doar efemer anesteziată.”

Or, ieşirea de sub anestezie, fie şi în absenţa fanatismului, nu a fost nici uşoară, nici instantanee. Memorialistul, devenit, în ultimii ani ai prezenţei sale în Ministerul Culturii, director general al Cinematografiei, ani “pe care i-am trăit ca pe un calvar”, se simţea prins într-un vârtej. Lectura unor cărţi, precum cele semnate de George Orwell, Arthur Koestler, Charles Plisnier (Faux passeports), Edgar Morin (Auto-biographie), Panait Istrati (Spovedania unui învins), Raymond Aron (Opiul intelectualilor) a grăbit “dezvrăjirea”.Anul 1965, plecarea din nomenclatură, o nomenclatură de amplitudine medie, au certificat-o. Nu radical căci ieşirea cu funcţie de salvare a propriei personalităţi din rândul vârfurilor decidenţilor culturali nu a fost urmată şi de demisia din PCR. Din motive varii. Printre acestea, din teama expunerii la consecinţele deloc previzibile, oricum nicidecum agreabile, ce puteau fi chiar extrem de costisitoare, pe care un atare gest le-ar fi implicat. Un gest care, oricum, crede memorialistul, ar fi fost “pur şi simplu resorbit într-o anonimitate opacă, şters din istorie, ca şi cum nu s-ar fi produs.” Iar cum “timpul disidenţei încă nu venise” nu mai rămânea decât opţiunea “jocului dublu”, un joc consumat în spaţiul public. A fost preţul plătit de universitar pentru a-şi susţine doctoratul, pentru a putea publica volume de referinţă precum Originile romantismului românesc şi Regula jocului.  A meritat? Pesemne că da. Şi nu numai pentru Paul Cornea. Ci şi pentru studenţii lui de aproape ori de departe, pentru cei ce i-au audiat cursurile, pentru cei ce i-au devorat cărţile.

                                                                                                       (va urma)

Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache- CE A FOST. CUM A FOST; Editura Polirom şi Editura Cartea Românească, Iaşi-Bucureşti, 2013