Ana Blandiana, o mare autoare de „Povestiri fantastice“. Citiţi un fragment în exclusivitate din noua carte a scriitoarei

Ana Blandiana, o mare autoare de „Povestiri fantastice“. Citiţi un fragment în exclusivitate din noua carte a scriitoarei

Scriitoarea Ana Blandiana, în studioul Adevărul Live

Editura Humanitas vă invită sâmbătă, 10 decembrie, ora 17.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu la lansarea cărţii „Povestiri fantastice“ de Ana Blandiana. La eveniment vor vorbi Ana Blandiana, criticul literar Dan C. Mihăilescu şi directorul general al Editurii Humanitas, Lidia Bodea.

Iată cum îşi prezintă scriitoarea noua sa carte:

„Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier.

Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase.

Era un fel de a repeta — ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei.“ (Ana BLANDIANA)

Vă prezentăm în continuare un fragment în exclusivitate pentru ziarul „Adevărul“ din prefaţa scrisă de Ana Blandiana pentru noua sa carte (copyright Editura Humanitas):

Ana Blandiana

Povestiri fantastice

fragment

            „Am început să scriu proză după ce împlinisem 30 de ani şi după ce publicasem cinci sau şase volume de poeme, într-un moment în care am simţit că trebuie să pun între realitate şi poezie mai mult decât meditaţiile pe care le publicam săptămânal în revistele literare. Mai precis, am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier.

            Era o obligaţie pe care o aveam în egală măsură faţă de poezie şi faţă de realitate, pentru că, în mod evident, realitatea trebuia exorcizată prin scris şi, dacă nu mă hotăram să folosesc mijloacele de îngânare ale prozei, nu-mi rămânea decât să asist la sacrificiul poeziei, obligată să alunge demonii, transformându- se în înger exterminator. De altfel, am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase.

Era un fel de a repeta – ca în taina botezului – „Mă lepăd de Satana“, sugerând realităţii să se lepede la rândul ei. Şi, chiar dacă sugestia nu a fost aproape niciodată urmată, urmele ei rămase pe hârtie sunt nu numai semnul încercării de exorcizare, ci şi dovada refuzului ei de a se lăsa exorcizată.

Răul descris îşi pierde puterea de manipulare, iar umbrele fantastice pe care silueta lui le proiectează sub lumina cuvântului îl demască şi îi dau înţeles.

            Pentru că

„fantasticul nu e opus realului, este doar o înfăţişare mai plină de semnificaţii a acestuia. La urma urmei, a-ţi imagina înseamnă a- ţi aminti“.

Aceasta a fost concluzia de la care pornind am început să scriu proză, o proză pentru care important este să nareze nu întâmplări, ci obsesii; o proză a cărei autenticitate nu constă din priceperea de a copia realitatea, ci din încăpăţânarea de a-i da un sens. Atunci când am trecut de la nuvela fantastică la roman, acest sens, înainte chiar de a se naşte în carte, s-a născut din hotărârea de a transcrie o realitate greu de îndurat: nu aveam dreptul să public, în faţa casei noastre stătea o maşină, telefonul nu funcţiona cu excepţia momentelor în care voci necunoscute proferau insulte sau ameninţări, poşta nu mai venea, erau lansate despre mine zvonuri absurde menite să mă izoleze, eram tracasată subtil şi cu ingeniozitate.

În aceste condiţii, existenţa romanului în curs de a fi scris transforma ceea ce mi se întâmpla în materia primă a ceea ce urma să scriu şi, în felul acesta, îi dădea un sens. Mai mult, cu cât ceea ce mi se întâmpla era mai dificil de trăit, cu atât era mai interesant de scris şi chiar mai suportabil.

Sunt convinsă că am rezistat psihic acelei perioade pentru că, în felul acesta, aberaţia istoriei se transforma într-o figură de stil, iar scrisul însuşi – chiar fără să-mi dau seama – într-o terapie.“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările