Textele care urmează sunt scrise de-un biet „copil sărac şi sceptic al erei Ceauşescu“, cum m-am autodefinit de-atâtea ori. Ele constituie o anamneză, nu chiar până în vremea „Calului Bălan“ şi-a Smărăndiţei popii din copilăria lui Nică a lui Ştefan a Petrei, dar cam pe-acolo.

9 septembrie 2017: În prima zi de şcoală am plâns. Ştiam eu ce ştiam... „Maturitatea te va-nşfăca, pişpirică!“ (Simona Popescu)

9 septembrie 2019: 15 septembrie 1976: prima zi de şcoală (mai „servisem“ doar câteva luni de grădiniţă, dar asta doar pentru ca să mă obişnuiesc cu colectivul şi cu plecatul de acasă). După mintea mea de-atunci, şcoala arăta bine şi era curată, dar percepţia mea s-ar putea să fie deformată. Ca pe vremea lui Ionel Teodoreanu („Prăvale-Baba“), se scria cu cretă pe tabla neagră (ce invenţie antediluviană!), tablă care trebuia ştearsă în fiecare pauză, cu un burete mai mult sau mai puţin uscat (dacă nu era udat bine, răspândea în jur un norişor alb de praf de cretă, pe care era imposibil să nu-l inhalezi), de către aşa-numitul elev de serviciu. Pupitrele erau cele clasice, nu ştiu cum să le descriu, nişte „bănci de lemn“ înguste (ca-n „scunda tavernă mohorâtă“), al căror lemn uzat şi poros avea fel de fel de inscripţii scrijelite cu briceagul şi întărite apoi cu pastă de pix (a fost mare scandal, mai târziu, când cineva, s-a făcut anchetă, şi-a permis să scrijelească pe-o bancă cuvântul „fut“). „Toaleta“, ţin minte, era pe o înălţime, în curtea şcolii, şi era ceea ce se cheamă o „privată“, adică neracordată la vreo reţea de apă oricum inexistentă (cuvântul „veceu“, care deja se folosea curent, era complet impropriu – vine de la „water closet“ –, din moment ce, în cel mai bun caz, era vorba de aşa-numitele turceşti, care nu văzuseră apă curentă în întreaga lor existenţă).

Despre tabletele, laptopurile sau smartphone-urile de care se face-acum atâta caz, nici nu se putea pune problema, pentru că nici măcar nu ne puteam imagina existenţa sau necesitatea lor (mai degrabă credeam că, în anul 2000 – care părea pretty îndepărtat la acea vreme –, vom trăi pe Lună şi ne vom deplasa pe Pământ cu maşini zburătoare, decât să prevedem computerul sau inteligenţa artificială). Dar aveam Abecedar (care, alături de manualul de matematică, ne aştepta frumos pe bancă, împreună cu o floare; să nu uităm nici portretul lui Ceauşescu care trona în fiecare sală de clasă, dar acestuia nu i-am acordat prea multă atenţie, pentru că îl adoram pe Tovarăş, mi se părea ceva firesc să fim vegheaţi şi ocrotiţi de acea privire caldă şi pătrunzătoare, mai târziu am aflat că se numeşte de Big Brother), şi încă unul atât de frumos (din păcate, din toate exemplarele pe care le-am avut, inclusiv cele de mai târziu ale fratelui meu, nu mai am niciunul; asta pentru că, pe vremea aceea, manualele nu se cumpărau de părinţi şi, primite de la şcoală, se returnau la sfârşitul anului într-o stare care ne străduiam să fie cât mai acceptabilă). Ştiam deja să citesc bine de câţiva ani şi, bineînţeles, mi-am devorat exemplarul în după-amiaza aceleiaşi zile (cum făceam, în toţi anii ciclului primar, cu toate manualele pe care le-aduceam acasă în ziua de 15 septembrie). Lumea era calmă şi (extrem de bine) ordonată (de, seventies), timpul curgea cu nesfârşită răbdare, iar această dată de 15 septembrie era bătută în cuie pentru începerea anului şcolar (nu ca acum, când, până în ultimul moment, habar n-ai când începe sau se termină şcoala). Aşteptasem cu frenezie în lunile din urmă acest moment, şi ar fi trebuit să fiu fericit, dar cu toate astea am plâns (aşa cum scriam într-o postare de-acum doi ani), chestie care m-a surprins şi pe mine şi care, ţin minte, nu i-a plăcut deloc tatălui meu, care mă aştepta cu treabă acasă. M-am repliat rapid însă în zilele următoare, pentru că, practic neavând nimic nou pe care să trebuiască să-l învăţ, mă duceam la şcoală (pe jos şi singur, nu adus de babaci cu maşina de lux, cum fac bucureştenii acum) de plăcere. Et in Arcadia ego, dar, precum păstorii lui Poussin, nu ştiam că şi trecerea timpului şi moartea erau şi ele incluse în lumea respectivă, „cea mai bună dintre cele posibile“.



20 septembrie 2020 (explicaţie/caption la foto de mai jos): No Covid era.

PRIMA ZI DE ŞCOALĂ de Jacques Rozier, 1955

PS: Cum vor mai putea fi citite şi studiate-n şcoală texte despre clasă pre-Covid Era ca „Prăvale-Baba“ (Ionel Teodoreanu), „Domnul Vucea“ (Delavrancea) sau chiar „Domnu Trandafir“ (Sadoveanu) în era distanţării sociale (şcoală fără geamuri de plexiglas?; curat „ciudat şi bizar“, şi nu-i nicio coincidenţă)? Ce să mai zic de Irinuca şi de caprele ei infecţioase (I. Creangă, „Amintiri...“; oricum, copilăria micului Nică este una dintre cele mai nesigure, riscante şi mauvais exemple din literatură; părinţii lui Creangă nu prea acordau atenţie „siguranţei“ plodului lor)... Probabil va trebui să introducem în programa şcolară texte „sanitare“ – curate, aseptice, insipide şi nepericuloase. Evident, o pramatie ca Huck Finn (de la „recomandări de lecturi de vacanţă“ obligatorii), care scuipa, înjura şi „bea tutun“, şi nu era atent la „reguli“ (mai ales la aceea de a preda imediat poterei un sclav fugar), va fi ştearsă complet din memoria generaţiilor viitoare.



13 septembrie 2021: O postare a lui Oscar Botzan (anticarul Alex Săndulescu – n. mea) îmi reaminteşte nu numai că începe şcoala, ci şi de Abecedarul acesta „misterios“ (din care anticarul a reuşit să pună mâna pe un exemplar), din care, cum scriam în nişte texte mai vechi, nu am reuşit să păstrez nici un exemplar şi care, când apare rar pe PrintreCărţi.ro, este foarte, foarte scump. Aflu cu această ocazie că ilustraţia Abecedarului aparţinea Cocăi Creţoiu-Şeinescu, şi, da, lucrul mi se pare clar acuma, când am început să cunosc din ce în ce mai bine ilustratorii şi graficienii epocii comuniste, printr-un „studiu“ intensiv pe „cărţile copilăriei“ (e incredibil câte surprize pot procura, cu „mintea de-acuma“, când legi mult mai bine faptele între ele). Nu mai intru acum în detalii, dar Abecedarul RSR, cum îi spune Oscar Botzan (de remarcat şi cât de rar se schimbau pe-atunci manualele: aprobat în 1969, a fost revizuit în 1975, şi apoi cred că a mers aşa până în 1989, la sfârşitul „erei Ceauşescu“: apropo de stabilitatea şi reificarea specifice epocii comuniste), era o colecţie de mini-texte ionesciene, care l-ar fi făcut să pălească de invidie pe creatorul „teatrului absurdului“: „Pîrvule, mănîncă încet“ sau „Barbu, care se dă cu bobul“ erau printre eroii necontestaţi ai acestor scorneli pe principiul aliteraţiei, ilustrate splendid de Creţoiu. Iar dintre poeziile de la sfârşit – când deja ştiai toate literele şi puteai să citeşti cursiv, grupajul începea cu statement-ul arţăgos „Şapte ani am împlinit, / Asta nu e de glumit“ – campioanele nu erau dintre cele reproduse aici, ci unele imposibil de uitat: cea cu pacea („Mama cozonaci ne face, / Când e pace“) şi cea cu copiii care se laudă cu profesiile tatălui lor („Tatăl meu coboară în mină...“), care recent am văzut că a fost pusă şi pe un cântec ironic. (La o căutare sumară pe net, aflu că a fost scrisă de... Veronica Porumbacu, regretata traducătoare a lui Emily Dickinson în limba română! Ştiu, cu un „stagiu“ considerabil proletcultist, dar „nimeni nu-i perfect“.)



Citeşte şi:

Vladimir Tismăneanu despre prima zi de şcoală din 1958 (eu am făcut acel liceu mai târziu, când se numea LMF1 sau Informatică, iar pe strada arh. Ion Mincu nu mai existau nici un fel de tonete) Sursă foto sus: facebook-ul politologului american

Despre „minunata“ „eră Ceauşescu“ şi serialele ei „zburătoare“. Sau despre „comunismul meu“