Amintiri din România comunistă

Numele lui Catherine Durandin îmi este cunoscut încă din anii ’80 ai secolului trecut. Era pomenit destul de des în emisiunile „ Europei Libere“, îndeosebi în corespondenţele de la Paris în care se dădea seama despre protestele din ce în ce mai frecvente din Franţa şi din alte ţări francofone la adresa dictaturii comuniste din România.

Catherine Durandin se număra printre destul de puţinii cetăţeni francezi nativi care, cunoscând bine ceea ce se întâmplă în România, s-a decis să se alăture grupurilor de acţiune ale exilului românesc care nu doar că protestau, ci şi doreau să alerteze Occidentul în legătură cu faptele din ce în ce mai demente şi mai disperate deopotrivă ale unui Dictator ajuns deopotrivă şi la apogeu (Nicolae Ceauşescu conştientiza asta) şi foarte aproape de final. Anii ’88-89, cei ai mobilizării maxime a protestatarilor, a activiştilor pentru drepturile omului, a celor care nu ratau nici o ocazie spre a-i înştiinţa pe francezi şi nu numai despre ce mai inventa Dictatorul de la Bucureşti în vederea transformării României într-o ţară al cărei loc urma să fie definitv în Lumea a treia erau şi ultimii ai „stalinismului pentru eternitate“.

Catherine Durandin cunoştea România încă din perioada studenţiei. Venise la Bucureşti cu o bursă, mai apoi a dorit să se specializeze în istoria României, după încheierea ciclului de licenţă a făcut o teză de doctorat intitulată Politica franceză şi românii între 1878 şi 1913:în căutarea unor influenţe. Aşa după cum aflăm din recent apăruta carte România mea comunistă (Editura Vremea, Bucureşti, 2018) purtându-i semnătura, nu respectiva temă ar fi fost prima opţiune. Interesul doamnei Durandin o îndemna să aprofundeze o temă mai profund legată de istoria contemporană a României. A fost însă sfătuită să nu se aventureze pe tărâm minat, adică pe ceva care în nici un caz nu putea face plăcere autorităţilor comuniste de la Bucureşti. Cărora nu le plăceau decât lăudătorii, aşa cum era un anume Michel P. Hamlet, ziarist la Le Figaro, autorul uneia dintre primele cărţi, encomiastice, desigur, apărute în Occident despre Nicolae Ceauşescu. Agent de influenţă, fără doar şi poate, a cărui maculatură nu mai interesează astăzi pe nimeni.

Interesează însă sfatul pe care mărturiseşte că l-ar fi primit în anii ’70 pe atunci tânăra Catherine Durandin. Anii ’70 erau cei ai aşa-numitei coexistenţe paşnice, ani în care Occidentul se făcea că nu ştia nimic despre ororile ce se întâmplau în ţările comuniste est-europene. De abia mai încolo au urmat dezvrăjirea, o anume radicalizare, atenţia acordată drepturilor omului.

După 1989, doamna Durandin a fost o prezenţă constantă în viaţa publică din România. A revenit frecvent în ţară, a participat la sesiuni ştiinţifice şi colocvii, i-au fost traduse în limba română nu doar cărţile şi studiile cu caracter ştiinţific scrise şi ca urmare a calităţilor domniei-sale de profesor la INALCO şi IPRIS, ci şi câteva romane. Cartea România mea comunistă, apărută în colecţia Fapte, Idei, Documente a editurii Vremea, este una mai degrabă de memorii decât de documente. Depănarea amintirilor începe la mijlocul anilor ’60 (aşa-numiţii ani ai liberalizării) şi se încheie în cel de-al doilea deceniu al anilor 2000. Se deschide, practic, cu impresii sau, mai curând, reflecţii despre celebra vizită în România a generalului Charles de Gaulle (mai 1968), ia sfârşit cândva în anul 2016. Când firesc era să nu mai existe urmă de comunism în România.

Cartea poate fi citită din mai multe perspective. Probabil că cea mai ofertantă lectură ar fi aceea a analizării avatarurilor trecerii cuiva de la condiţia de istoric la aceea de memorialist. Adică a ceea ce se întâmplă când rigoarea, documentul cedează loc memoriei. Nu e deloc greu să detectezi pe parcursul lecturii câteva renghiuri pe care timpul i le joacă celei care acum îşi deapănă amintirile.

Pe de altă parte, formula aleasă de Catherine Durandin este una extrem de avantajoasă pentru transpunerea în practică a intenţiilor autoarei. Aceasta recapitulează, din perspectivă proprie câteva momente fundamentale din istoria contemporană a României. Precum vizita lui De Gaulle pusă în relaţie cu cea din 1969 a lui Nixon, august 1968 şi fulminanta cuvântare a lui Nicolae Ceauşescu, Primăvara de la Praga în augustul bucureştean, Tezele din iulie şi sfârşitul brutal al liberalizării, conferinţa de la Helsinki şi coşul trei din Declaraţia finală, inundaţiile, teribilul an 1977 adică 4 martie, dar şi mişcarea Goma, SLOMR, siniştrii ani 80, Revoluţia. Ocazii pentru Catherine Durandin de a emite ipoteze despre esenţa, resorturile, dedesubturilor multora dintre aceste fapte. Păstrându-şi condiţia de istoric, adică, la urma urmei, de om de ştiinţă, doamnei Durandin i-ar fi fost interzis dreptul la speculaţii, eseul poate că nu i s-a părut a-i fi tocmai la îndemână. Aşa că a ales formula memoriilor. Subiective.

Sunt evocate figuri ale exilului românesc, multe dintre ele simptomatice pentru acel entre-deux despre care vorbeşte adesea George Banu - Monica Lovinescu, Paul Goma, Sorin Alexandrescu, Dumitru Ţepeneag, Vlad Georgescu, Vladimir Tismăneanu, Virgil Tănase, Ilie Constantin- oameni din România, despre unii dintre ei Catherine Durandin bănuieşte că ar fi avut ceea ce eu aş numi o dublă funcţie (sau, mă rog, dublă comandă), alţii sunt elogiaţi pe bună dreptate (Alexandru Călinescu, Alexandru Zub), sunt aduse în faţă figuri de istorici străini care s-au ocupat de România şi de istoria ţării (Keith Hitchins, Larry Watts, Kurt Treptov, unii dintre ei legaţi primejdios de Ilie Ceauşescu şi Ioan Talpeş), ni se reaminteşte binomul Muşat şi Ardeleanu, sunt lansate mai mult sau mai puţin voalat semne de întrebare (Dan Berindei, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Lucian Boia).

O lume încurcată, încâlcită, contradictorie, un Bucureşti ba atrăgător, ba respingător, reapar din cele 200 de pagini ale cărţii România mea comunistă. Pentru aceia dintre noi care am avut propria noastră Românie comunistă, reîmprospătarea memoriei adusă cu sine de cartea doamnei Catherine Durandin mi se pare utilă. Pentru cei mai tineri, ea poate fi o şansă în vederea cunoaşterii uneia dintre cele mai dure perioade din istoria României.

Catherine Durandin - ROMÂNIA MEA COMUNISTĂ; Traducerea: Doina Jela; Editura Vremea, Bucureşti, 2018