De ce aţi fost urât, domnule? 

V.A. Probabil, printre acuzatorii dumneavoastră se aflau şi foarte mulţi care vă făcuseră jurăminte de fidelitate, în afară de cei care aveau resentimente faţă de un om cu care au avut de lucrat şi de care, mă rog, au fost călcaţi pe bătătură. De ce domnule Săraru?!

D.S. Nu pot să-mi imaginez! E adevărat că succesele Teatrului Mic erau prea obositoare pentru multă lume din spaţiul cultural! La un moment dat, prin octombrie – începutul lui noiembrie ’89, a venit la mine un artist de bună-credinţă, la care ţin foarte mult şi-l preţuiesc foarte mult şi care realizase la Teatrul Mic un spectacol foarte frumos, cu mare succes la public, pus să mă roage să stăm de vorbă. A venit la mine şi mi-a spus: „Domnule, vreau să-ţi spun ceva!”

Ne-am întâlnit la „Capşa”, seara. Şi la „Capşa” mi-a spus: „Uite, am un mesaj pe care aş vrea să ţi-l transmit!” „În ce constă mesajul?“, l-am întrebat. „Sunt nişte oameni care te preţuiesc. Domnule, nu te mai zbate! Lasă Teatrul să se prăbuşească, aşa cum se prăbuşeşte totul în jur! Nu e bine să mai continui, nu trebuie să continui ca să păstrăm în picioare şandramaua asta care, oricum, se prăbuşeşte. Dumneata strici jocurile, pur şi simplu!”

V.A. Încăpăţânându-vă să faceţi ceva performant?!

D.S. Şi i-am zis: „Uite ce se întâmplă! Nu pot să fac aşa ceva! De ce? Pentru că Teatrul este viaţa mea! Eu teatrul ăsta nu l-am făcut ca să servesc regimul! Ba, dimpotrivă! Voi nu sunteţi atenţi la repertoriu? A fost visul meu să demonstrez, după 30 de ani de chingă teatrală, că se poate face un Teatru, iar acum, când l-am adus la glorie şi când mi se întâmpla să-mi pupe mâna spectatorii în holul teatrului la sfârşitul spectacolelor, eu să-l distrug? Imposibil!”

Vă dau cuvântul meu de onoare, că eu nu mai aveam curajul să mă duc la spectacolul cu „Nişte ţărani”, pentru că, în pauză şi la final, spectatorii mă căutau să-mi mulţumească şi mă strângeau în braţe: „Să trăiţi! Mulţumim!”, şi unii mi-au pupat chiar şi mâna!...

V.A. Nu cred că a existat o tragedie în teatrul românesc ca acest spectacol „Nişte ţărani”. Într-adevăr, a fost ceva copleşitor!

D.S. Gândiţi-vă dumneavoastră că la Iaşi l-am jucat cu 1.000 de oameni în sală, cu cordoane de miliţie. Iacoban m-a avertizat: „Domnule, a venit şi nişte analişti speciali, brusc, odată cu tine, de la Bucureşti, şi acum la Teatrul Naţional! Sunt de la organele de Securitate, veniţi la Iaşi, la Comitetul Judeţean de Partid! Şi astă-seară, la spectacolul ăsta al tău, sunt toţi ăştia de la Securitatea din Bucureşti!” Erau miliţieni şi pe coridoarele teatrului, şi în jurul teatrului, ca să nu mai vină lumea. Erau 1.000 de oameni în sală! Când s-a terminat spectacolul, 1.000 de oameni, în picioare, aplaudau actorii Teatrului Mic!

            A fost ceva cutremurător, vă spun! Eu eram cu Iacoban după perdeaua care era în faţa lojei oficiale, perdea care închidea vederea în loja oficială, regală, şi Iacoban îmi zicea: „Ieşi, domnule, în faţă!” „Nu e bine să ies, că ştiu ce-am păţit la Bucureşti!”. L-am refuzat. Şi, până la urmă, certându-ne, am tot mişcat perdelele de la cortina care închidea vederea la loja oficială, iar Mitică Popescu, care era în mijlocul scenei, aplaudat de toată lumea fiindcă era în rolul principal, al lui Năiţă, a văzut mişcarea perdelei şi ne-a bănuit acolo şi a început să aplaude şi el spre loja aia, de sus, şi lumea a înţeles despre ce e vorba şi toţi 1.000 de oameni s-au întors spre loja regală, unde eram cu Iacoban şi au început să mă ovaţioneze. Vă daţi seama ce fericire am trăit în clipa aia, acolo, dar şi ce spaimă extraordinară, în mine, în acelaşi timp, de ce se poate întâmpla!?

            La Timişoara s-a jucat cu cordoane de miliţie. La teatru se cărau, de către spectatori, scaune de la restaurantele şi birturile din jur; oamenii care intraseră în sală şi n-aveau scaune, ieşeau, se duceau la birturile din jur şi luau scaune din birturi, încât prim-secretarul de atunci, Pacoste – şi el a fost la spectacol –, intrase în panică să nu se işte vreun incendiu! În orice caz, a fost o manifestare de delir, pur şi simplu, şi reacţiile au fost fulminante la unele replici, care erau aşa cum erau, în spectacol!

Şi după aia s-a jucat la Cluj. Eu n-am fost la Cluj, a fost directoarea mea adjunctă, Mariana Badea. M-a sunat noaptea la Slătioara, unde eram, şi mi-a zis: „Domnule director, trebuie să vă spun ceva! Am avut cordoane de poliţie! A năvălit lumea şi a luat cu asalt teatrul şi au trebuit să pună furtunul cu apă pe public, pentru ca să poată, cei cu bilete, să intre liniştiţi în sală!” Gândiţi-vă cum s-a jucat la Cluj?! Şi a fost, tot aşa, delir la acest spectacol!

V.A. Deci, la „Nişte ţărani”?

D.S. Nouă ani s-a jucat cu casa închisă şi cu sălile arhipline în toate „Naţionalele” din ţară, cu excepţia Craiovei. A fost un spectacol care mi-a adus o uriaşă satisfacţie!

V.A. De fapt, despre spectacolele Teatrului Mic şi despre directoratul dumneavoastră la Naţional vom vorbi într-un alt capitol.

D.S. Vreau să mă întorc la aceea discuţie de la „Capşa”!

V.A. Da, mă intrigă! Cine era? Ce voia? Era mesagerul cuiva?

D.S. Era din partea unui „grup de tovarăşi, de patrioţi”! Cu câteva luni înainte, la Slătioara, un director general din Ministerului Minelor, un băiat foarte inteligent, de vreo 40 de ani, şi curajos, şi băiat frumos, era directorul general al construcţiilor miniere de suprafaţă de la Caraorman până la Severin, trecuse pe la mine în drum spre mina din Berbeşti, unde se făceau decopertări cu nişte excavatoare uriaşe, cum n-am mai văzut niciodată...

V.A. Dar ce căutau, cărbune?

 D.S. Cărbune, la suprafaţă. Dădea de lucru, pe aici, la mii de oameni... Decopertase şi ogrăzile, şi pruneturile sărace, şi păşunile şi aprovizionase termocentralele.

V.A. ...care lucrau şi cu cărbune de proastă calitate, şi foarte mult pământ!

D.S. ...şi scoteau cărbuni. Ăsta era directorul cel mai mare al exploatărilor din Oltenia. Venise în control şi-mi spunea mie: „Coane Dinule, dacă n-o să plătim noi cu vârf şi îndesat faptul că mai ţinem şandramaua asta în picioare! Ţine minte de la mine, că toţi vom plăti, cei care n-o lăsăm să se prăbuşească. Am ajuns ca o maşinărie de ceasornic ale cărei roţi dinţate s-au blocat şi nu mai merg în nicio parte! S-au oprit şi limbile ceasului. S-a oprit şi timpul.” Era foarte sugestivă metafora.

Timpul se oprise

V.A. Da, era şi foarte exactă! Cel puţin, asta este percepţia noastră, dacă ne uitam în urmă cu 21 de ani. Parcă totul încremenise!

D.S. Personajul cu care mă întâlnisem la „Capşa” era şi actor, şi regizor. El era mesagerul şi-mi spunea: „Uite, eu îţi organizez o întâlnire cu Beligan. Mata te-ai certat cu el. Apoi te-ai împăcat.” Era o gelozie mare. Beligan era sensibilizat de succesul imens al Teatrului Mic, faţă de cel al Naţionalului, dar a avut marea boierie ca atunci când am fost instalat director la Naţional să ia primul cuvântul şi să recunoască meritele mele la Teatrul Mic. M-a impresionat atunci voinţa lui de a recunoaşte!

Şi am spus: „Mă mai gândesc şi-ţi dau răspunsul.” Am plecat acasă răvăşit. Mi-am dat seama că n-am cum să fac şi am răspuns exact cum am răspuns când Păunescu a avut cu Cenaclul Flacăraaccidentul ăla zguduitor de la Ploieşti. După părerea mea, a fost provocat. Este mai mult ca sigur că a fost provocat.

V.A. Mă surprinde cum n-a reuşit el, care are o putere uriaşă de a forţa uşile ferecate, n-a reuşit să ajungă la adevăr!

D.S. Aşa a fost. Şi a urmat ce a urmat şi l-au scos de peste tot şi era distrus, amărât... Într-o dimineaţă a venit la mine un colonel, Matei, de la Securitate, care era un fel de şef peste toate problemele culturale din Bucureşti. Se purtase cu mine îngrozitor când fusesem director la Teatrul Mic, de care răspundea. Era impertinent şi dispreţuitor şi parcă-l văd şi acum şi-l aud: „Tovarăşe director, să ştiţi că, deocamdată, noi conducem în ţara asta! Deocamdată nu vă bazaţi pe altcineva, nici pe tovarăşul Burtică, nici pe tovarăşul Andrei. Tovarăşe director, să ştiţi...” Şi mi-a cerut ca: „începând de astăzi” să încetez orice legătură cu „tovarăşul Păunescu”.

Şi m-am dus acasă, m-am aşezat sub un măr care era în curtea casei şi am stat până seara la nouă sub măr, măcinat de ideea că Păunescu era prieten cu mine şi acum trecea printr-un moment greu, vai de capul lui, plângea, îl părăsise absolut toată lumea şi nu mai vorbea nimeni cu el. Îl scoseseră de la Flacăra, îl scoseseră de peste tot. Era îngrozitor. Pe unde a încercat, nu i se mai răspundea la telefon. A bătut la uşi. Nu i se mai deschideau. El, care era un triumfător, nu era obişnuit cu asta. Am stat şi m-am gândit, şi iar m-am gândit ce poate să mi se întâmple dacă mă duc la el? M-am dus şi i-am spus: „Mă, Adriane, azi, până la ora asta, era nouă seara, cum mi s-a cerut, nu am venit la tine, dar m-am gândit şi m-am gândit şi am venit să fiu lîngă tine.” A plâns. Parcă îl văd şi acuma, cum i se împreunau lacrimile sub bărbie.

Şi atunci i-am spus regizorului cu mesajul: „Domnule, eu nu pot să renunţ. E Teatrul meu, e visul meu,! Eu mă ţin de el până s-alege praful.” Şi, într-adevăr, Teatrul a mers până a început Revoluţia, până în săptămâna aia...

P.S. Pagini din cartea „Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian, în curs de apariţie”