Am auzit că ţi-ai luat maşină de scris şi discuri! (II)

Am mai plătit tribut boemei de-a lungul anilor de redacţie la ,,Luceafărul’’, când am rămas statornic lângă Patron atâtea seri şi nopţi fără număr, vara şi iarna şi primăvara şi toamna la Siretul, pe Ştefan cel Mare, la Casa Ziariştilor pe Calea Victoriei, la Slătioara,

 din piaţeta din faţa Grădinii Icoanei, aici un umbrar de viţă de vie unde două fete slujind nu mai mult de cinci, şase mese se întreceau să ne facă să credem că au reînviat Bucureştii de altă dată.

Câte planuri, câte campanii, câte bătălii nu s-au pus la cale dinaintea acelor măsuţe de lemn, cu scaune de lemn, strecurate sub bolta de viţă mai mult sălbatecă fiindcă, iată, azi nu-mi amintesc să fi gustat vreodată un gordan de strugure smuls dintre frunzele cât o beretă de marinar. Nu ştiu cum se ajunsese la firma Slătioara, însă eu eram încântat să fi descoperit, în mijlocul Bucureştilor, un birt care să poarte numele satului meu de sub munţii Căpăţânii.

Pe Barbu îl distra, de asemenea, coicidenţa şi mai ales după ce făcuse prima sa vizită la Slătioara, într-o maşină rusească, Moskvici mi se pare, condusă de Marga, eu şi cu Viviana şi cu Ruxandra, care dormea tot  drumul, stând în spate, un drum nenorocit de mai bine de 5 ore, rău pietruit şi desfundat din primăvară, de ploi nesfârşite. După prima sa descindere în satul povestit de mine la nesfârşit, popasul lui Barbu la Slătioara devenise un ritual. Nu începusem să scriu proză, sau încetasem să mai scriu, după ce în ,,Scânteia’’, cum am mai povestit, un anume Andrei Băleanu, terorist stalinist al scriitorilor mă beştelise crunt că nu cunosc ţăranul român, el care nu văzuse ţăranul mai mult decât în Piaţa Amzei, ca după aceea să plece spre zări mai calde, orient-mijlocii, lăsându-mă pe mine să cunosc ţăranul conform indicaţiilor lui de partid, după această tentativă şi după pierderea de către Barbu a primului meu roman, ,,Moartea pinguinului albastru’’, căruia, însoţit de Eugen Teodoru, i-l dusesem acasă, în Mihai Eminescu, sperând să-l citească şi să mă declare scriitor. După toate aceste avataruri, la care se adauga pierderea chiar  de către mine, la Râmnicu Vâlcea, a celei dintâi scrieri în proză, tot un roman, despre revoluţia comunistă din România acelor ani, cu cavalcade, îmi aduc aminte, şi cu o iubire nu mai puţin călăreaţă, mă retrăsesem în ,,Cronica teatrală’’ şi eram împăcat sufleteşte, păstrăndu-mi bucuria povestirilor orale cu care ţineam mesele până dimineaţa, aproape convins că merita patima mea orală dacă subiecte şi scene şi situaţii povestite de mine le întâlneam în scrierile comesenilor, harnici şi stăruitori, spre  deosebire de mine, în faţa paginii albe. Asta până când Adrian Păunescu m-a smuls brutal din bucuria subalternă de a mă citi în paginile şi sub semnătura unor prieteni care nu se putea să nu se bucure şi ei de generozitatea mea declarată. Şi poate că într-un fel şi din această împrejurare, a trezirii mele de către Adrian Păunescu, s-a născut nu numai gazetăria socială cu poveste, pe care o începusem în  ,,Flacăra’’, la rubrica ,,Opinia unui alegător’’, dar şi slăbiciunea pentru roman. Îmi amintesc acum una dintre primele vacanţe scurte petrecute de Eugen Barbu la Slătioara şi întâlnirile lui, în cerdacul atunci pe roşu, al casei mele, cu Năiţă Lucean şi povestirile aceluia de pe front, fascinante, în timp ce perpelea un purcel într-o imensă frigare improvizată şi mai păstrez şi azi o fotografie pe care Marga ne-a făcut-o atunci. Barbu vorbea puţin, nu era un conviv, nu era în stare de prea multe cuvinte, mai mult mormăite, în afara clipelor când îl provocam cu punerile la cale de la ,,Luceafărul’’ şi atunci se aprindea şi mă încuraja, însă plăcerea lui era un fel de muţenie bosumflată, între sorbiturile şpriţului mai lung chiar decât de vară şi rece ca gheaţa; îi plăcea să asculte şi să râdă pezevenghi, clipind şiret din ochi când punerile la cale se aflau sub imperiul polemicii sau al vendetei, deşi adevărul e că noi, la ,,Luceafărul’’, nu făceam decât să răspundem în aceste puneri la cale, chiar dacă, aparent, prima lovitură publică ne aparţinea. Ea venea drept răspuns la combinaţiile de culise cu partidul în spate ale celor cu care ne războiam şi care, unii dintre ei, şi azi tot astfel se justifică în gherilele lor de culise.

Barbu ieşea singur cu pieptul înainte, întemeiat pe talentul lui uriaş şi pe gazetăria lui incendiară şi pe o mare dragoste de limbă şi de istorie şi cultură română, într-o vreme când încă se trăia cu sintagma ,,Poporul nostru’’, nu ,,Poporul român’’. Şi când am scos ,,Luceafărul’’ cu tricolorul pe frontispiciu, de un 24 ianuarie, şi cu poza lui Cuza, celebră, sub tricolor, a fost prima dată după 23 august 1944 când ideea de identitate românească s-a afirmat cu atâta agresivitate încât e greu să se treacă peste acest moment într-o istorie corectă, sau sinceră, cum zicea Florin Constantiniu, a presei româneşti din epoca numită comunistă. Sigur, târziu, în încleştarea bătăliei au fost şi erori, mai puţin la ,,Luceafărul’’, cred eu, şi Barbu s-a aflat, nu o dată, singur în bătălia pe care o începuse pentru o literatură naţională, ambiţie care niciodată n-a convenit tuturor, dar despre aceste erori sper să pot să depun şi eu o mărturie plauzibilă, cu atât mai mult cu cât ele au fost, unele, mult îngroşate şi redimensionate cu interes. Dar să mă întorc la Barbu şi la anii acelei boeme, pline de parfumul marilor proiecte, când aveam la dispoziţie şi o gazetă, devenită şi ea incendiară, unde publicau aproape toţi marii scriitori români de azi, vreau să spun poeţii şi prozatorii şi dramaturgii de anvergură ai generaţiei care se află în jurul vârstei de şaptezeci, optzeci de ani. Şi  Sorescu, şi Păunescu, şi Nichita, şi Ion Gheorghe, şi Alexandru, şi Hagiu, şi Dimov, şi oniricii toţi, şi D.R. Popescu, şi Fănuş Neagu, şi Velea, şi... Aici au văzut lumina tiparului, după anii de detenţie sau interzicere, Vladimir Străinu şi Petre Pandrea, şi Papadima, şi Neagu Rădulescu, şi Radu Gyr! Odată, dacă aş mai avea timp, am să încerc să pun şi eu la cale o istorie a acestei poveşti fantastice care a fost ,,Luceafărul’’ lui Eugen Barbu şi atunci se va vedea, neapărat, când şi cum a început, dacă nu dizidenţa – termen exploatat lacom şi pândit de demagogie – rezistenţa scriitorimii române la rigorile realismului socialist şi ale totalitarismului. Să nu uităm că ,,Leul albastru’’ şi ,,Iona’’ aici au apărut şi marile poeme oceanice şi ţărăneşti ale lui Ion Gheorghe. Barbu a fost atunci Patronul acelei explozii, la ,,Luceafărul’’ şi la ,,Cenaclul Labiş’’ de la Casa Scriitorilor. Atunci!

P.S.: Pagini din ,,Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian’’, apărute iniţial în ,,Totuşi iubirea’’, nr.11-14 (329-332), mai-iulie, 1997, revăzute şi adăugite acum. Continuarea III, în numărul viitor.

P.S: Aflu de curând, că pe site-ul unui agenţii de ştiri, la aproape patruzeci de ani de la cunoaşterea lui, un personaj care face şi subiectul capitolului ,,Personaje pestriţe’’ din Jurnalul meu, încolţit, personajul, poate, de apropierea alegerilor legislative şi poate de ameninţarea purgatoriului la care va apela partidul în care şi-a făcut o carieră parlamentară, se zbate să-şi construiască şi să-şi înfrumuseţeze post-decembrist şi vigilent o a treia biografie. Îl ajut cu ce mă mai ajută şi pe mine octogenara vârstă. Aşadar, ambiţionat prin 1979 să deschid teatrul tinerei generaţii comuniste a vremii, Teatrul Foarte Mic, teatru de buzunar şi de avangardă, am primit spre lectură de la secretara literară a Teatrului Mic textul unui debutant,  redactor, mi se pare, la Studioul Animafilm. Piesa, inspirat scrisă, era un omagiu străbătut de un fierbinte şi sincer devotament adus eroismului tinerilor comunişti martiri ai închisorilor burgheziei. Am inaugurat, aşadar, încântat, Teatrul Foarte Mic, în prezenţa unor foarte înalţi demnitari comunişti în mijlocul cărora se afla şi fiul dictatorului care au aplaudat spectacolul şi l-au felicitat călduros pe autorul omagiului intitulat ,,O şansă pentru fiecare’’.

N-a fost, desigur, o surpriză pentru mine să primesc piesa repede şi tipărită în colecţia ,,Rampa’’ şi să citesc pe pagina de gardă dedicaţia: ,,Doamnei şi Domnului Dinu Săraru această ,,Şansă’’ de-a le mărturisi încă o dată imensa preţuire şi egala afecţiune pe care le-o port: Radu F. Alexandru’’

A urmat succesul real al spectacolului inaugural al Teatrului Foarte Mic şi, după o vreme, vizita autorului care dorea să-mi spună că după eşecul dramatic al primei căsătorii s-a hotărât să-şi facă o nouă familie, luând în căsătorie o actriţă de la Mic, angajată ,,provizoriu” la intervenţia unor foarte înalţi demnitari ai fostului regim. Actriţa, de altfel cuminte şi înzestrată, mai era şi fiica unui foarte înalt demnitar comunist al vremii. Am fost rugat, de asemenea, de autorul ,,Şansei’’, să-i fiu, împreună cu soţia, martor la căsătoria civilă, şi i-am şi fost şi, apoi, invitat de onoare la un cocktail, în aceeaşi după-amiază, în casa socrilor, cocktail care avea menirea să ţină şi loc de masă de nuntă, la care luau parte, grăbiţi, aveam să observ, unii dintre cei mai înalţi demnitari comunişti ai vremii, unii care şi interveniseră pentru angajarea vremelnică a actriţei.

Autorul ,,Şansei’’ mi-a fost apoi, mie şi soţiei şi copiilor, oaspete în casă nu o dată, legându-se în timp o strânsă prietenie între actriţă şi fiicele mele, aparţinând aceleiaşi generaţii.

Surpriza cea mare a venit în ziua de 8 ianuarie 1990 când protejata şi cumintea actriţă s-a ridicat în şedinţa din aceea zi, la Mic, cerându-mi să părăsesc teatrul. Au urmat toţi aceşti douăzeci şi cinci de ani, din acea zi de 8 ianuarie 1990, şi a doua biografie a autorului ,,Şansei pentru fiecare’’.

La ,,revoluţie’’ l-am văzut la televizor în ipostaza de secretar sau aghiotant – de fapt, mi se spune, nu era decât voluntar şi prieten al ministrului noii securităţi-, vicepremierul Gelu Voican Voiculescu, şi, după un timp, a avut loc şi clasica despărţire post-decembristă de fiica fostului înalt demnitar comunist.

x

În urmă cu doi ani am primit la Slătioara un telefon în care am recunoscut glasul zguduit de plâns al actriţei şi regizoarei L.C.

-Domnule Săraru, sunt eu, L.C., să nu închideţi telefonul. Am visat-o azi-noapte pe mama mea care mi-a spus: ,,Du-te la Dinu Săraru şi cere-i iertare şi du-i din partea mea o sticlă de vin roşu’’.

Peste două zile, la Bucureşti, actriţa a venit la mine acasă, în Cotroceni, să-mi ceară iertare şi să-mi ofere din partea mamei ei (moartă), o sticlă de vin roşu. Fireşte, am iertat-o.

Azi, aşa cum spuneam la început, pe un site de agenţie, autorul ,,Şansei pentru fiecare’’ se ambiţionează să-şi facă o nouă biografie înfrumuseţată şi îmbogăţită post-decembrist.

Aşadar, în iunie 2015, primesc de la C.N.S.A.S. o înştiinţare din care aflu că ,,verificarea dumneavoastră este solicitată de către domnul Radu Alexandru Feldman prin cererea P.602/14’’, căruia i s-a comunicat: ,,rezultatul final al verificărilor este postat pe site-ul instituţiei noastre, respectiv adeverinţa nr.85.30/2009’’: ,,Domnului Săraru Constantin Grigore (Dinu) nu i se poate atribui calitatea de lucrător-colaborator al securităţii’’

Urmarea în P.S. viitor