Alex Ştefănescu: „Sunt de neuitat beţiile de râs“. Amintiri şugubeţe despre mari personalităţi literare, în cartea „Un scriitor, doi scriitori“, lansată la Bookfest
0
Criticul Alex. Ştefănescu, al cărui volum „Un scriitor, doi scriitori“ va fi lansat duminică, de la ora 12.30, la standul Editurii All, la Bookfest, povesteşte cu umor întâmplări cu colegii săi de breaslă, făcând haz de necaz de amorurile sale neîmpărtăşite, dar şi despre cele ale amicilor săi
Alex. Ştefănescu, în vârstă de 66 de ani, şi-a notat crâmpeie din amintirile sale „cu grei“ ai literaturii în volumul „Un scriitor, doi scriitori“, publicat de Editura All în condiţii grafice excepţionale. Cartea este ilustrată color de Bogdan Petry cu caricaturi ale unor nume sonore, printre care se numără Marin Preda, Nichita Stănescu, Octavian Paler, Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu. Volumul, care include pastile savuroase, pline de umor, despre întâlnirile criticului cu colegii săi de breaslă, cu episoade şi replici acide, va fi lansat duminică, de la ora 12.30, la standul Editurii All, Pavilionul C1 de la Romexpo, în ultima zi a Târgului de Carte Bookfest (28 mai-1 iunie). De ce a ales criticul titlul „Un scriitor, doi scriitori“ pentru noul volum? „Am vrut să se înţeleagă că este vorba mai degrabă de un joc, decât de memoria-listică. Aceasta nu înseamnă că inventez ceva. Dar aleg capricios dintre amintirile mele întâmplări care m-au amuzat sau m-au înduioşat sau m-au fermecat sau m-au uimit“, a mărturisit scriitorul într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.
„Weekend Adevărul“: Aveţi vreun scenariu original pentru lansarea de duminică a cărţii „Un scriitor, doi scriitori“?
Alex. Ştefănescu: Sunt invitaţi scriitori care apar ca personaje în carte. De vorbit va vorbi însă numai unul dintre ei, Mircea Dinescu. Dar el face, să recunoaştem, cât zece. Va fi prezent şi un cunoscut actor, Vladimir Găitan, cu care am fost coleg de bancă la Liceul „Petru Rareş“ din Suceava, în urmă cu cincizeci de ani. Acum amândoi suntem cetăţeni de onoare ai acelui oraş. Şi vine, bineînţeles, graficianul Bogdan Petry, care mi-a ilustrat cartea. După cum vedeţi, numai bărbaţi fermecători, fără să mă mai pun şi pe mine la socoteală (râde). Dacă se adună doar admiratoarele noastre, şi tot avem un public numeros, format din
doamne şi domnişoare şi, vrând-nevrând, şi soţii şi iubiţii lor. O surpriză, pe care v-o divulg numai dumneavoastră, va fi aceea că toţi vom purta pălării. Şi ce pălării!
Care e cea mai savuroasă întâmplare petrecută cu Mircea Dinescu?
Am pus odată pariu cu Mircea Dinescu că, din 100 de partide de şah, nu-mi ia niciuna. Am ajuns la scorul de 98-0. Iată însă că, de la înălţimea acestui scor, l-am privit cu prea multă îngâmfare pe partenerul meu,
n-am mai fost destul de vigilent, şi el a reuşit să-mi ia o partidă. Culmea este că Mircea Dinescu povesteşte întotdeauna această întâmplare pe scurt: „L-am bătut la şah pe Alex. Ştefănescu“.
CUM L-A PĂCĂLIT PE ADRIAN PĂUNESCU
Povestiţi-mi despre farsa pe care i-aţi făcut-o lui Adrian Păunescu, în 1986, când i-aţi trimis o înştiinţare falsă.
Mult mai multe farse mi-a făcut el mie, avea un adevărat demon al farsei. Eu am reuşit să-l păcălesc o singură dată, trimiţându-i o înştiinţare ca din partea IDEB (compania de electricitate de atunci): „Având în vedere faptul că în repetate rânduri aţi întârziat să plătiţi factura la energie electrică, vă aducem la cunoştinţă că am luat măsura ca începând cu data de 5.10.1986 să vă furnizăm doar curent de calitatea a II-a“. Pe destinatarul „înştiinţării“ cel mai mult l-a înfuriat formula de adresare: „Tovarăşul Păunescu Adrian“. Era gata-gata să telefoneze la IDEB, dar l-a salvat în ultima clipă soţia sa, Carmen, cerându-i să verifice dacă nu e vorba de o farsă.
Volumul, publicat de All, costă 39,90 lei, iar la Bookfest va costa doar 34 de lei.
Ana Blandiana a fost de o frumuseţe şi de o expresivitate tulburătoare în tinereţe. Care erau scriitorii care o admirau cel mai mult?
Mi-a povestit Adrian Păunescu că a fost îndrăgostit nebuneşte de ea, că a implorat-o să-i cedeze şi i-a căzut chiar în genunchi, dar n-a avut succes.
Emil Brumaru rămâne veşnicul poet „îndrăgostit“. Ce întâmplare cu „Cerşetorul de cafea“ – aşa cum este supranumit poetul, pornind de la titlul unei cărţi pe care a scris-o – vă vine prima dată în minte?
S-a internat acum câţiva ani la Socola, declarând că trece printr-o depresie, iar eu l-am tachinat susţinând, într-un articol, că s-a dus la un spital de nebuni ca să semene cu Eminescu. Emil Brumaru s-a înfuriat, pe bună dreptate. Am zeci de întâmplări cu Emil Brumaru. Vă zic una pe care n-am mai povestit-o. Eram la Iaşi împreună cu Emil Brumaru, Ilie Constantin şi soţia acestuia, Mihaela. La un moment dat i-am spus lui Ilie Constantin: „Dragă Ilie, trebuie să fiu sincer cu tine, îmi place foarte mult Mihaela. Se poate spune chiar că s-a constituit un triunghi conjugal...“. Ilie Constantin a intrat imediat în joc. „Dragă Alex, sunt mândru că fac parte ditr-un triunghi conjugal alături de tine“. La care eu i-am răspuns: „Tocmai asta e chestia: că nu faci parte. Triunghiul conjugal este format din mine, Emil Brumaru şi Mihaela“. Ilie s-a uitat uimit la Emil, care a confirmat: „Da, Ilie, aşa stau lucrurile. Nu faci parte. Şi nici Alex nu va mai face parte, în curând...“(râde).
Cine s-a supărat cel mai tare în urma unei cronici scrise de dumneavoastră?
De supărat s-au supărat aproape toţi. Pavel Şuşară este însă singurul care a găsit un mod simpatic de a-şi exprima nemulţumirea. A venit la redacţia revistei „România literară“ bandajat peste tot, ca un soldat american întors din Vietnam.
Când cineva îl întreba speriat ce a păţit, răspundea pe ton plângător: „A scris despre mine Alex. Ştefănescu“.
Când aţi râs homeric şi aţi chefuit cu adevărat pantagruelic alături de colegii dumneavoastră?
Sunt de neuitat beţiile de râs pe care le făceam câţiva scriitori noaptea, pe terasa vilei scriitorilor din Neptun. Octavian Paler apărea, în pijama, în balconul de deasupra noastră şi ne certa că nu-l lăsăm să dormim.
SCRIITORUL OCTAVIAN PALER, CEL MAI ZGÂRCIT
Octavian Paler era „numai pentru el“? Care a fost cel mai zgârcit scriitor pe care l-aţi întâlnit? Dar cel mai generos?
Cel mai generos era Nichita Stănescu, care şi-a cheltuit tot ce avea, şi în cele din urmă şi viaţa, numai pentru a aduce puţină frumuseţe în plus în lume. Octavian Paler se afla la extrema cealaltă. Nu este vorba doar de o zgârcenie privind bunurile materiale, ci şi de un mod calculat de a-şi construi imaginea publică, evitând orice entuziasm care l-ar fi putut face ulterior vulnerabil. M-a cutremurat remarca sa din ziua când a învins în alegeri Emil Constantinescu, iar eu plângeam de bucurie că am scăpat cu toţii de prezenţa funestă la conducerea ţării a lui Ion Iliescu. Am şi scris atunci un articol cu titlul „A doua cădere a lui Ceauşescu“. „Am în minte de pe acum – a spus Octavian Paler – titlul articolului pe care îl voi publica peste o lună: «Iluziile n-au durat decât o lun㻓. Nu contează că până la urmă a avut dreptate. În general, cei care fac pronosticuri negative au dreptate, pentru că până la urmă totul se termină prost. Chiar şi viaţa...
MOARTEA LUI PREDA
Care ar fi cea mai mare controversă în jurul lui Marin Preda? Cum priviţi moartea acestuia?
Nu cred că a fost asasinat. Nicolae Labiş − da, dar Marin Preda – nu cred. Oricum, a murit fericit, la puţină vreme după ce îi apăruse romanul „Cel mai iubit dintre pământeni“, pe care îl considera o mare realizare. Vestea morţii lui a produs stupefacţie. Împreună cu Valeriu Cristea şi Gabriel Dimisianu m-am dus să văd trupul neînsufleţit al marelui scriitor, la morgă.
În încăperea prozaic lugubră, cu lopeţi, găleţi cu ciment şi roabe împrăştiate peste tot, sicriul cu cadavrul lui Marin Preda stătea nu pe catafalc, ci jos, lângă un perete. Mi s-a părut zguduitoare această scenă. Cel care mă încântase decenii la rând cu cărţile lui nu mai reprezenta nimic, nimic, nimic... .
„Multor scriitoare le-am făcut curte“
V-aţi îndrăgostit vreodată de vreo scriitoare? Cine a fost o muză pentru dumneavoastră?
Da, de Jeni Acterian, care însă nu mai era de mult în viaţă atunci când m-a cucerit. Am cunoscut-o prin intermediul „Jurnalului“ ei, apărut postum. Voiam să-l identific şi să-l bat pe bărbatul care o făcuse să sufere, dar am renunţat atunci când am aflat de la Gabriel Liiceanu că odiosul personaj era un un filosof original, Alexandru Dragomir, apreciat în tinereţe de Heidegger.
Curte le-am făcut multor scriitoare, în glumă. De fiecare dată, chiar în timp ce le curtam, mă gândeam cu groază: „Ce mă fac dacă-mi cedează?“.
Care e scriitorul care v-a devenit cel mai bun prieten?
George Arion. Dar trebuie spus că el mi-a fost întâi prieten, şi abia apoi a devenit scriitor. Numai eu ştiu câte romane de-ale sale mi le-a citit cu glas tare, înainte de-a le da la tipar. Nu mi-a fost uşor!
Îi iubiţi chiar şi pe cei care v-au decepţionat? Ce putem citi printre rândurile cărţii dumneavoastră?
Printre rânduri se poate citi nostalgia unei comuniuni sufleteşti între scriitori. Acum câţiva ani, o studentă frumoasă, bineînţeles, care asistase la una din întâlnirile mele cu publicul, m-a rugat să o duc cu maşina, ca să poată sta de vorbă cu mine în particular. La un moment dat mi-a spus, emoţionată: „Îmi daţi voie să sărut mâna cu care scrieţi?“. Era un text ingenios. Şi totuşi, m-a emoţionat. Exact asta simt şi eu faţă de orice scriitor, chiar simt, nu simulez, ca studenta: dorinţa de a-i săruta mâna cu care scrie.
Aţi lăsat-o pe studentă să vă sărute mâna?
O, daaa, cum să nu?...Cum vă spuneam, eram la volanul unei maşini când studenta mi-a lua mâna să mi-o sărute şi nu numai... Am făcut şi un mic accident cu această ocazie (râde).
Despre „o poetă inteligentă şi urâtă ca dracu’, al cărei nesaţ sexual devenise legendar“
Aveam 24 de ani şi o iubeam cu ardoare pe soţia mea, Domniţa. Mi s-ar fi părut un sacrilegiu să o înşel.Într-o bună zi, a sosit în vizită la redacţia revistei „Tomis“, unde lucram pe atunci, o poetă din Bucureşti, inteligentă şi urâtă ca dracu’, al cărei nesaţ sexual devenise legendar. Ea era, în acelaşi timp, o persoană influentă, pentru că făcuse în tinereţe jocurile partidului comunist.
La Constanţa urma să stea trei zile. Şefii mei îşi făcuseră iluzii în legătură cu această vizită, sperând că poeta, impresionată de ospitalitatea noastră, va interveni la conducerea Uniunii Scriitorilor şi la CC (al PCR) pentru ca revistei „Tomis“ să i se dea un mai mare sprijin financiar. În timpul primei întrevederi, faimoasa nimfomană a pus ochii pe mine – şi s-a înţeles, din priviri sau prin bileţele, habar n-am – cu redactorul-şef şi cu redactorul-şef adjunct să-mi dea mie misiunea de-a o însoţi prin oraş. Aceştia, la rândul lor,
m-au luat la un moment dat deoparte şi mi-au cerut, cu un fel de disperare, să am grijă de preţiosul musafir şi să-i îndeplinesc toate dorinţele.
Toată după-amiaza, până seara târziu, am plimbat-o pe poetă prin oraş şi pe malul mării, am dus-o la cele mai pitoreşti localuri, am intrat cu ea prin magazine. În cele din urmă, ea mi-a cerut să o însoţesc la hotel şi mi-a propus să şi urc până la ea, în cameră, ca să bem împreună un pahar de vodcă (explicând că avea o sticlă cu vodcă în valiză). Din politeţe, dar şi sub presiunea a ceea ce mă rugaseră şefii, am acceptat. Ţin minte ce simţeam îndreptându-mă împreună cu ea spre hotel: că sunt un miel dus la tăiere.
Mi-era o milă fără margini de mine şi mi se făcuse un dor sfâşietor de Domniţa. Am ajuns în holul hotelului, ea exuberantă, eu negru de supărare, dar încercând să par curtenitor. Când poeta s-a dus la recepţie şi a cerut cheia camerei (cu vedere la mare) care-i fusese rezervată, profitând de faptul că recepţionera îi explica ceva în legătură cu serviciile oferite de hotel, eu m-am strecurat afară şi...
Pare absurd, dar am luat-o la fugă. Nu mă urmărea nimeni, ajunsesem după câteva minute departe de hotel, dar încă fugeam, înspăimântat. Eram fericit că evadasem, dar, în acelaşi timp, râdeam de mine însumi, înţelegând în ce situaţie caraghioasă mă aflam, alergând într-un asemenea hal, de frica unei femei care nu voia decât să se culce cu mine.
P.S. Poeta n-a mai stat trei zile în Constanţa, cum anunţase. A plecat furioasă, a doua zi dimineaţa, iar revista „Tomis“ n-a mai primit niciodată fondurile de care avea atâta nevoie. (Fragment şi ilustraţii din „Un scriitor, doi scriitori“, copyright Editura All)
„Numai Nichita putea să-şi dăruiască «inima cu dor cu tot»“
Culese în peste 40 de ani de plimbări pe tărâmul literaturii române, anecdotele lui Alex. Ştefănescu – generos şi inspirat ilustrate de Bodgan Petry – nu lasă pe nimeni indiferent. Cuceritor prin francheţe şi umor, preocupat de fleacuri esenţiale, dar respectuos în faţa adevărului, autorul încondeiază tandru-şăgalnic o seamă de autori contemporani alături de care s-a aflat în diferite ocazii.
În fond, stă în firea lucrurilor ca, după o „Istorie a literaturii române contemporane“ cât se poate de serioasă şi desluşită, Alex. Ştefănescu să ne ofere şi aceste istorii cu scriitori contemporani, care prin haz şi culoare vor rămâne, cu siguranţă, în anecdotica vieţii noastre literare.
„Weekend Adevărul“ vă prezintă, în avanpremiera lansării cărţii, câteva dintre pastilele apărute în volumul „Un scriitor, doi scriitori“, editat de All, ai căror protagonişti sunt Nichita Stănescu, Marin Preda, Geo Bogza, Mircea Dinescu, Nicolae Breban, George Arion şi Nicolae Velea. Despre Nichita Stănescu, Alex. Ştefănescu îşi aminteşte: „Printre dedicaţiile primite de la scriitori pe care le păstrez cu evlavie se numără şi aceasta: «Lui Alex. Ştefănescu, Noduri şi semne de Nichita Stănescu şi inima cu dor cu tot. Azi». Numai Nichita Stănescu putea să-şi dăruiască «inima cu dor cu tot»“.
Caricaturile color sunt semnate de Bogdan Petry.
Geo Bogza
Geo Bogza îşi făcuse obiceiul să-mi trimită din când în când (aşa cum le trimitea şi altora) câte o scrisoare pe care desena la „destinatar“, din linii simple, un plop înalt şi perfect vertical. Era, cred, un simbol al simplităţii solemne şi al demnităţii intratabile (de mai mulţi ani scriitorul luase o distanţă critică faţă
de partidul comunist).
Într-o bună zi, m-am întâlnit cu Geo Bogza pe stradă şi am simţit o strângere de inimă văzând că poartă un baston. Omul care făcuse din plopul semeţ un simbol ajunsese să se sprijine într-o cârjă ca un bătrân oarecare. Geo Bogza a înţeles, probabil, ce simţeam. M-a întrebat:
– Ce crezi? Îmi stă bine cu chestia asta?
– Nu.
Fără nicio ezitare, el şi-a agăţat bastonul de un gard de fier forjat
şi l-a abandonat acolo. S-a îndreptat de spate şi, înainte de a-şi relua mersul, s-a uitat la cer. Semăna cu unul din plopii desenaţi de el.
George Arion
În facultate, George mi-a făcut cadou o broşură scrisă şi confecţionată în întregime de el: Cum să cerşim de V. Ţandură. La rândul meu, i-am dăruit un exemplar dintr-o revistă inventată de mine, având pe prima pagină poemul La mormântul lui Arion Pumnul.
* Manualul de cerşit mi-a dat ideea să-l rog pe George să se deghizeze în cerşetor, ca să-mi ofere prilejul să o impresionez pe iubita mea de atunci (acum – soţia mea) printr-un gest generos. Zis şi făcut. George nu s-a deghizat, dar şi-a răsucit în aşa fel mâinile şi picioarele şi şi-a compus o figură atât de tâmpă încât aproape că nu l-am recunoscut nici eu. Astfel reconstruit s-a postat la colţul Universităţii. Când am trecut pe lângă el cu Domniţa, am scos din buzunar 200 de lei (banii mei de cheltuială pe o lună) şi i i-am oferit magnanim (n.r. – cu un gest grandios). El a mormăit, cu gura lui strâmbă, ceva de genul „Mulţumesc, şefule!“.
Ideea mea s-a dovedit a fi cu totul neinspirată. Domniţa a rămas cu impresia că sunt un risipitor, iar George... nu mi-a restituit banii nici până în ziua de azi.
* George Arion este omul cu cel mai mult umor din câţi am cunoscut vreodată. În timpul studenţiei noastre, la un seminar de socialism ştiinţific, la care se vorbea în mod repetat de „general“ şi „particular“, a propus un referat cu titlul „General şi particular în gândirea generalilor şi particularilor“. Altă dată, vizitând împreună cu mine Cimitirul Bellu şi ajungând în faţa cavoului lui Ion Barbu (cunoscut – explic asta pentru neiniţiaţi – ca autorul unor versuri greu de înţeles), mi-a spus: „Niciodată nu a fost Ion Barbu mai criptic!“.
Şi eu am făcut cândva o remarcă ironică, în Parcul Herăstrău, având bustul lui Maxim Gorki în faţă: „Aici se va afla peste o sută de ani şi statuia ta: Maxim Gorki şi Minim Arion.“
Dar George m-a învins prin K.O. compunându-mi o epigramă: „În viaţa lui terestră nu este taciturn,/ Din contră, e volubil, isteţ şi sprintenel,/ El tuturora pare că-i tras ca prin inel./ O scurtă completare – inelul lui Saturn.“
Mircea Dinescu
Pe una din cărţile sale, Mircea Dinescu mi-a scris o dedicaţie care m-a flatat: „Lui Alex. Ştefănescu, care a supt la aceeaşi ţâţă a talentului ca mine.“ I-am dat un telefon şi i-am spus:
– Este adevărat, am supt la aceeaşi ţâţă, dar tu ai supt primul şi mi-ai lăsat foarte puţin talent.
– Da, mi-a răspuns Mircea, dar ţi-am lăsat ţâţa.
Nicolae Breban
În ultima zi a festivalului „Zile şi nopţi de literatură la Neptun“, s-a organizat o excursie cu vaporaşul în Delta Dunării. Ne-am îmbarcat cu toţii şi ambarcaţia s-a desprins lent de chei, pentru a ne duce printre lanuri unduitoare de stuf şi cârduri de păsări exotice. Eram toţi pe punte şi ne bucuram din toată inima că suntem împreună, sub soarele de vară, în lumea apelor. Mulţi dintre scriitorii prezenţi pe vas se înghesuiau în timpul acesta în jurul unui bătrânel aparent insignifiant, dar care, în realitate, era Kjell Espmark, preşedinte al Academiei Suedeze (aceea care îi desemnează pe câştigătorii Premiului Nobel).
Nicolae Breban, înalt, masiv, pătruns de propria-i măreţie, încerca şi el să ajungă în preajma importantului personaj. Îl priveam, ca de obicei, cu admiraţie, pentru că Nicolae Breban este, într-adevăr, un mare scriitor. În acelaşi timp, însă, mă atrăgea ideea să-l şi tachinez, fiindcă prea arăta ca viitoarea lui statuie de bronz dintr-o piaţă publică. Ocazia a apărut în scurtă vreme. Din direcţia opusă venea un alt vaporaş, plin de turişti. L-am strigat pe Nicolae Breban:
– Nicolae, să ştii că acela este vaporaşul cu viitorii laureaţi ai Premiului Nobel. Te-ai îmbarcat greşit.
Înzestrat cu o inteligenţă profundă, dar nu foarte rapidă, Nicolae Breban a rămas consternat. Figura lui exprima o prăbuşire morală dezastruoasă. Simţeam că ar fi vrut să sară din ambarcaţia noastră şi să urce pe cealaltă.
Nichita Stănescu
Eram încă adolescent când am citit prima dată versuri de Nichita Stănescu şi mi s-au părut... o bazaconie. Apoi, treptat, poezia lui m-a cucerit. Atât de mult, încât în 1985 am scris o carte, „Introducere în opera lui Nichita Stănescu“, ca să explic şi altora în ce constă frumuseţea ei literară.
* În 1972, ca tânăr redactor la revista „Tomis“ din Constanţa (aveam 24 de ani), am fost trimis de şefii mei la Bucureşti ca să obţin zece poezii de la Nichita Stănescu. Cu figura lui de prinţ rus (plete blond-arămii, ochi albaştri, buze arse, de băutură, dar şi de ardoarea vorbirii), poetul m-a privit ironic. „Exact zece?!“ Eram la restaurantul Athénée Palace (la o masă la care se mai aflau Fănuş Neagu şi Gheorghe Tomozei). „Da, zece.“ Cu un secret amuzament, marele poet mi-a dictat una după alta zece poezii, improvizându-le pe măsură ce le dicta. Erau încântătoare. „Acum – a continuat Nichita Stănescu – scrie pe o foaie separată încă una!“ Şi a mai compus una, pe loc, mai frumoasă decât toate celelalte. Eram ameţit de admiraţie. „Îţi place?“ „Da! Da!“ „În cazul ăsta, să-i dăm foc, ca să rămână numai a noastră.“ Mi-a luat foaia din mână şi i-a dat foc cu bricheta, trimiţând în neant o poezie care existase mai puţin de un minut.
* Multă vreme, Nichita Stănescu nu a avut o adresă anume. Dormea în locuinţele admiratoarelor lui. Uneia i-a scris într-o noapte, pe un perete, cu un creion dermatograf, un amplu poem. Ea, fericită, n-a mai zugrăvit niciodată apartamentul (nici când a fost părăsită de Nichita, nici când s-a măritat, nici când a născut primul copil).
* Odată (când avea piciorul în ghips şi folosea ghipsul ca pe o agendă, scriind pe el numere de telefon), Nichita Stănescu mi-a spus că s-a supărat pe... fotbal (fiindcă echipa noastră naţională tocmai pierduse un meci important). Drept pedeapsă, a hotărât să-i spună timp de trei luni „botfal“. Credeam că glumeşte. Dar după un timp, când uitasem episodul,
l-am întâlnit pe stradă, în zona Amzei, iar el mi-a dăruit un covrig cald şi m-a întrebat cu seriozitate: „Ce meci de botfal e diseară?“.
* Sute de sârbi au învăţat limba română numai şi numai ca să îl citească în original pe Nichita Stănescu. I-am văzut întâmpinându-l cu dragoste la intrarea într-un restaurant din Belgrad, unde poetul urma să sărbătorească primirea premiului „Cununa de aur“ al Festivalului de poezie de la Struga.
La banchetul organizat în sala mare a restaurantului, un chelner i-a adus la un moment lui Nichita Stănescu un telefon cu un fir lung: îl căuta Dora, soţia lui, de la Bucureşti. Dora, zâna lui bună din acei ani, şi-a dat seama că poetul băuse cam mult şi a început să-l certe, iar el s-a întunecat la faţă. După ce a încheiat convorbirea, l-am întrebat de ce se posomorâse atât de tare. „Are dreptate Dora, dar nu trebuia să mi-o spună la telefon. Să mă facă ea de râs pe liniile internaţionale!“
* Printre dedicaţiile primite de la scriitori pe care le păstrez cu evlavie se numără şi aceasta: „Lui Alex. Ştefănescu, «Noduri şi semne» de Nichita Stănescu şi inima cu dor cu tot. Azi“. Numai Nichita Stănescu putea să-şi dăruiască „inima cu dor cu tot“. Numai Nichita Stănescu putea să dateze o dedicaţie „Azi“.
Marin Preda
– Mulţi mă întreabă – spunea Marin Preda – de ce stau de vorbă atât de mult cu Piru. Mă închid cu el în biroul de la Cartea Românească şi persoanele care aşteaptă în anticameră se enervează. A venit momentul să explic ce îmi place la el: e nemaipomenit de urât. N-am mai văzut un om atât de urât. Mă uit la faţa lui şi nu-mi vine să cred că există în realitate.
Am adăugat şi eu ceva care l-a amuzat pe Marin Preda:
– Nu ştiu dacă aţi auzit de un scriitor din provincie: Teodor Parapiru. Mă întreb cum va fi când Piru va face cunoştinţă cu el. Piru se va prezenta, bineînţeles, „Piru“. Iar celălalt îi va răspunde „Parapiru“.
Nicolae Velea
Foto: Ion Cucu
Nicolae Velea se considera un bărbat urât.
„L-am surprins nu o dată – îşi aminteşte Gabriel Dimisianu – trăgând cu ochiul în vreo oglindă şi murmurând: – Urât sunt, domnule!“ Dar urâţenia lui avea farmec.
Scriitorul şi-a asumat ceea ce vedea – sau doar credea că vede – în oglindă. El şi-a făcut până la urmă un stil din a fi altfel decât o cereau normele în vigoare, toate normele, nu numai cele antropometrice. În loc să se străduiască să semene cu cei din jur, îşi cultiva neasemănarea cu ei, cu o stranie mândrie a umilinţei. De pe această poziţie, de paria, a sfidat – era inevitabil – politica de înfrumuseţare forţată la care îi supunea partidul comunist pe oameni, tratându-i ca pe un produs de serie.
Nonconformismul structural – înnăscut şi îndelung elaborat – al scriitorului se regăseşte în proza sa, care
n-are nimic din realismul şcolăresc practicat de autorii aflaţi în slujba oficialităţii. Personaj atipic el însuşi, Nicolae Velea şi-a populat povestirile cu numeroase personaje atipice – violent atipice, adeseori chiar excentrice. Totodată, şi-a constituit un limbaj numai al său, sfios şi metaforic, mereu imprevizibil, în opoziţie cu emfaza şi cursivitatea declamativă ale limbii de lemn. (Fragment din „Istoria literaturii române contemporane (1941-2000“, de Alex. Ştefănescu)
Pe Nicolae Velea l-am cunoscut în 1981, când (dintr-un fel de amuzament secret) mi s-a prezentat drept portar, la una dintre intrările în Casa Presei Libere (pe atunci se numea Casa Scânteii). Era îmbrăcat neglijent (de altfel, ca şi mine) şi l-am crezut. M-a condus până la redacţia „României literare“, pe care o căutam, şi acolo Valeriu Cristea, care mă aştepta, s-a bucurat văzându-l.
− Vă cunoaşteţi?, ne-a întrebat Valeriu Cristea.
− Nu!, a spus Nicolae Velea.
− Ştiu că dumnealui este... am bâiguit eu... şi n-a lipsit mult să spun „portar“.
− Deci nu vă cunoaşteţi, a intervenit Valeriu Cristea, salvator. Am să vă prezint eu. Dumnealui este unul dintre cei mai talentaţi prozatori români, Nicolae Velea....
Citisem tot ce publicase Nicolae Velea şi mă număram printre admiratorii lui. Am tresărit.
− ...Iar dumnealui este un tânăr critic literar despre care vom mai auzi...
− Încântat, a pus Nicolae Velea. Dar să ştii, Valeriu, că acum câteva minute eu
m-am prezentat ca portar şi tânărul critic literar m-a crezut...
− Păi chiar sunteţi portar, am încercat eu să salvez situaţia. La Înalta Poartă a literaturii române...
(Fragmente şi ilustraţii din „Un scriitor, doi scriitori“, de Alex. Ştefănescu, Caricaturile color sunt semnate de Bogdan Petry, Copyright Editura All)
Recomandări la Bookfest
Vineri, 30 mai
13.00 „Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România“, de Liliana Corob-
ca, standul Editurii Polirom. Participă: Magda Cârneci, George Neagoe.
18.00 „Este Dumnezeu fericit?“ de Leszek Kolakowski, standul Editurii Curtea veche. Participă: Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Ioan Stanomir, Constantin Geambaşu.
Sâmbătă, 31 mai
13.30 „Muşte pe parbrizul vieţii“, de Radu Paraschivescu, standul Editurii Humanitas. Participă: Andrei Pleşu, Radu Paraschivescu.
14.30 „Orbitor“, ediţie de colecţie, de Mircea Cărtărescu, standul Editurii Humanitas. Participă: Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu.
15.00 „Ură, prietenie, dragoste, căsătorie“, de Alice Munro, standul Editurii Litera. Participă: Elisabeta Lăsconi, Simona Popescu, Simona Chiţan, Simona Vasilache.
15.30 „Soacre şi nurori. La cine este cheia?“, de Aurora Liiceanu, standul Editurii Polirom. Participă: Alina Purcaru, Luca Niculescu, Virginia Costeschi.
16.30 „Ce-am făcut când am tăcut“, de Andreea Esca, standul Editurii Humanitas.
Participă: Andreea Esca, Dan C. Mihăilescu, Radu Paraschivescu, Lidia Bodea.
Duminică, 1 iunie
12.30 „Un scriitor, doi scriitori“, de Alex. Ştefănescu, standul Editurii All. Participă: Alex. Ştefănescu, Mircea Dinescu, Vladimir Găitan.
14.30 „Opere III. Teatru“, de Gellu Naum, standul Editurii Polirom. Participă: Simona Popescu, Ion Cocora, Vlad Zografi,
Ana-Maria Tăbârcă.
15.30 „Baricadele“, de Andrei Crăciun, standul Editurii Humanitas. Participă: Andrei Crăciun, Florin Piersic jr., Radu Paraschivescu.
Se încarcă comentariile...
