„Adevărul, mai frumos decât legenda“, fragment în exclusivitate din memoriile lui Ion Dichiseanu

„Adevărul, mai frumos decât legenda“, fragment în exclusivitate din memoriile lui Ion Dichiseanu

Ion Dichiseanu, într-unul dintre filmele care l-au consacrat

„Adevărul, mai frumos decât legenda“, de Ion Dichiseanu, este un volum cuprinzând memoriile marelui actor, aflat în curs de apariţie la Editura Polirom.

„După mai bine de patru decenii petrecute pe scena teatrului şi pe platourile de filmare, Ion Dichiseanu îşi spune povestea vieţii. După copilăria petrecută la Adjud alături de cei opt fraţi, urmează anii grei de război, când familia ajunge într-un lagăr din Austria. La întoarcerea în ţară, Ion se înscrie, la sugestia tatălui său, la Politehnică, dar îşi dă repede seama că adevărata lui vocaţie este actoria şi dă examen la IATC. Aşa începe o carieră care îi va aduce celebritatea. Ion Dichiseanu ne delectează cu anecdote de pe platourile de filmare la Bătălia pentru Roma, Dincolo de barieră, Toate pânzele sus!, din călătoriile sale prin lume şi de la întâlnirile cu vedete precum Jean-Paul Belmondo, Yves Montand, Omar Sharif sau Ursula Andress“, comunică reprezentanţii editurii.

Ion Dichiseanu (n. 1933) este un cunoscut actor de teatru şi cinema. A făcut roluri memorabile pe scena Teatrului Nottara şi a jucat în filme celebre, printre care Titanic vals, Toate pînzele sus, Pentru patrie, Revanşa, Clipa (Premiul ACIN, 1979), Burebista, Misterele Bucureştilor, Supravieţuitorul. A mai publicat volumul de versuri Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză (1995).

Citeşte şi: „Ion Dichiseanu + Sara Montiel = Love“ despre precedenta carte a actorului apărută la Editura Polirom

Fragmente în avanpremieră din volum (copyright Editura Polirom):

„Nu pot să trec uşor peste amintirile legate de filmul Burebista, în care întâmplările au luat, la un moment dat, o turnură periculoasă. Jucam rolul fiului lui Burebista, pe care îl chema Calopor. În rolul lui Burebista juca George Constantin. Mai erau cu noi, în secvenţa respectivă, Emanoil Petruţ şi câţiva însoţitori, gărzile noastre. Eram costumaţi cu coifuri şi vestă din metal, un echipament greu şi destul de incomod. Secvenţa nu era una dificilă, cu cascadorii sau galopuri. Urma să am un dialog cu Burebista. Doar câteva vorbe. Stăteam relaxaţi, călare pe cai. Erau armăsari de montă, impunători şi nărăvaşi, cum se cuvenea pentru nişte căpetenii ale dacilor. Aşteptam ca echipa tehnică să aranjeze reflectoarele, traveling-ul, panourile de reflecţie. Şi cum stăteam liniştiţi, în aşteptare, armăsarul meu s-a apropiat prea mult cu botul de spatele calului pe care se afla George Constantin, apoi s-a cabrat, moment în care cel din faţă i-a dat o copită. Am fost pur şi simplu aruncat din şa. Am căzut şi, în agitaţia produsă de armăsari, am fost izbit în spate de o copită. O durere groaznică...”

„Beau o cafea la Time Out, într-un fel de solitudine asumată. Time Out se află pe Calea Moşilor, la intrarea pe Strada Olari, şi are un nume promiţător. Sugestia de a te plasa în afara timpului sună ca un fel de vrajă, ca o magie. O promisiune mai mult de rămânere decât de întoarcere în timp. Îmi place numele cafenelei, dar mă şi obsedează, pentru că, iată, m-am hotărât să aştern pe hârtie gânduri şi amintiri mai vechi sau mai noi. Ar fi pretenţios să le zic memorii. E ceva mai degrabă în stil time out. Adică o pauză de reflecţie în care trecutul se revarsă în prezent, iar prezentul se întoarce în trecut. Peste aceste amintiri nu va cădea niciodată cortina.” (Ion Dichiseanu)

„La Bucureşti începusem spectacolele de teatru, terminasem postsincroanele şi intrasem în repetiţii cu Omul care... – o piesă de factură poliţistă, originală, pornind chiar de la esenţa enigmistică a subiectului. O convenţie tacită care interzice dezvăluirea amănuntelor revelatorii. Pe scurt, era povestea unor spioni recrutaţi în ţară şi în străinătate, infiltraţi în structurile unor instituţii de stat. Şi, evident, a luptei duse pe toate planurile pentru descoperirea şi anihilarea lor. Piesa era scrisă bine, după cea mai bună reţetă a genului.

Spectacolul urma să fie pus în scenă sub bagheta regizorului George Rafael, iar în distribuţie figurau nume mari ale scenei, cum ar fi George Constantin, Marga Barbu, Mircea Anghelescu, Anda Caropol, Dorel Varga. Începusem să repet cu o pasiune nebună – pe de o parte pentru că era un text poliţist, gen drag mie, iar pe de altă parte pentru că era un fel de încălzire în vederea filmului pe care mi‑l propusese Robert Siodmak. Repetam liniştit, cu mici pauze când aveam concerte de muzică uşoară, show‑uri la televiziune sau imprimări la radio, care nu‑mi perturbau totuşi activitatea.

În privinţa solicitărilor din partea cinematografiei am avut o perioadă mai lejeră. Totuşi, într‑o bună zi mă trezesc cu o propunere specială. Nicolae Breban, în calitate de scenarist şi regizor debutant, îmi cere să joc într‑o ecranizare după romanul Animale bolnave. Filmul se numea Printre colinele verzi. Personajul meu, colonelul Voştinaru, era un specialist în criminalistică... Citesc scenariul, dar pentru o documentare riguroasă citesc şi romanul. Şi cum în palmares nu mai avusesem un colonel de criminalistică, am acceptat imediat oferta. Filmările au început repede. Acceptasem fără rezerve să joc în film, însă gândurile şi speranţele mele pentru viitorul apropiat erau legate de colaborarea cu Siodmak. I‑am spus şi lui Breban asta. Nu puteam să‑l încurc pe regizorul cu care filmasem Bătălia pentru Roma şi care acum conta pe mine! Breban nu voia să renunţe la mine nici în ruptul capului, aşa că a acceptat perioada de filmare pe care i‑o sugerasem, în funcţie de celălalt film. Au urmat aşadar probele de costume la Printre colinele verzi. La teatru, dimineţile îmi erau ocupate cu repetiţiile la Omul care..., aşa încât nu aveam prea mult timp pentru mine.

Într‑o zi, m‑am pomenit cu un telefon din partea soţiei lui Robert Siodmak, care, cu o voce tulburată, mi‑a spus:

Soţul meu a încetat din viaţă în urma unui atac de cord. Am ţinut să vă anunţ, domnule Dichiseanu, pentru că Robert v‑a iubit foarte mult şi mi‑a vorbit despre dumneavoastră şi despre filmările care urmau să înceapă...

Abia am putut să bâigui câteva cuvinte. I‑am transmis condoleanţe, mi‑am exprimat surprinderea, regretul şi durerea, apoi i‑am mulţumit pentru telefon. Nici nu ştiu când am închis... M‑am trezit cu ochii în lacrimi, nevenindu‑mi să cred că un asemenea om ne‑a părăsit. A urmat o tăcere imensă, mi s‑a părut că trăiesc un vis urât... Din starea în care eram m‑a trezit, într‑un târziu, un alt telefon. Era în legătură cu Printre colinele verzi.

Eram tulburat, cu sufletul răvăşit. Mi‑am revenit cu greu abia după ce am ajuns în mijlocul colegilor de la filmare. Nicu Breban, văzându‑mă atât de afectat, m‑a luat deoparte şi m‑a întrebat ce s‑a întâmplat. Nu puteam vorbi.

— Nu te simţi bine? Eşti bolnav, Dichi? Poate nu ai chef să lucrezi azi... Nu‑i nimic, amânăm!

I‑am spus în câteva cuvinte ce se întâmplase şi cât mă afectase sufleteşte acea veste tristă. A rămas şi el descumpănit, am simţit că e cu tot sufletul alături de mine, m‑a mângâiat, m‑a consolat cu vorbe blânde:

— Nu‑i nimic, azi nu voi filma cu tine, am alte scene de lucrat...

Şi, cu multă delicateţe, a lăsat să se consume tristeţea care mă apăsa. Am stat deoparte, asistând la filmări. Nicu m‑a rugat să‑l aştept, dacă vreau, să mergem împreună aiurea, să ieşim din realitate...

În seara aceea nu aveam spectacol. Altfel nu ştiu ce aş fi făcut! Am plecat cu Breban; ne‑am oprit într‑un loc unde puteam sta de vorbă în linişte, iar eu m‑am confesat acestui om sensibil, care vibra la starea mea. Am băut ceva... Mă tot întrebam de ce Dumnezeu îi ia la el pe oamenii buni mult prea devreme, la care Nicu, fiu de preot, mi‑a replicat că pesemne Dumnezeu are şi el nevoie de oameni buni. Către miezul nopţii ne‑am despărţit, urmând ca a doua zi, după repetiţiile de la teatru, să merg la studio, pentru filmări. Filmările aveau să dureze cam patru luni.

Am amintiri frumoase de la filmul acesta, în ciuda stării mele sufleteşti. În afara colaborării excelente cu regizorul secund Constantin Vaeni, ale cărui sugestii au contribuit în mare măsură la reuşita peliculei, i‑am avut parteneri pe Dan Nuţu, Ion Caramitru, Mircea Albulescu, Emilia Dobrin şi Ion Besoiu, coleg cu care m‑am înţeles foarte bine şi pe platou, şi în afara lui.

Iarna îşi intrase şi ea serios în rol. E un anotimp destul de încărcat pentru artişti. Trebuia să mă împart între repetiţii, deoarece se apropia premiera la Omul care..., şi filmări.“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: