Academia Română, acuzată că a patronat publicarea a două false interviuri cu Cioran

Într-o postare pe blogurile „Adevărul”, scriitorul Horia Vicenţiu Pătraşcu a semnalat existenţa a două interviuri false cu filosoful Emil Cioran în ediţia dedicată acestuia, scoasă de Academia Română împreună cu Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, şi Muzeul Naţional al Literaturii Române.

În cel de-al treilea volum din „Emil Cioran. Opere (Publicistică, Interviuri Corespondenţă)”, apar şi două interviuri realizate de Ion Deaconescu şi Dimitrie Grama, două personaje, „cel puţin aproximativ, dacă nu de-a dreptul dubioase”, după cum scrie Horia Vicenţiu Pătraşcu pe blogurile „Adevărul”. „Faptul este cu atât mai regretabil cu cât îngrijitorul ediţiei este domnul Marin Diaconu – un cercetător de o acribie, dăruire şi onestitate intelectuală ce nu pot fi puse la nicio îndoială. Din nefericire, tocmai prestigiul îngrijitorului ediţiei – ca şi prestigiul Academiei Române sub egida căreia a apărut volumul – autorizează aceste falsuri grosolane, aruncând astfel o pată asupra memoriei lui Emil Cioran. Este ca şi cum două falsuri grosolane ar fi primit certificatul de autenticitate din partea celor mai avizate instituţii de expertiză”, atenţionează scriitorul.

Cioran, prudent faţă de „păcatele lui din tinereţe”

Primul interviu, intitulat „Dacă m-aş fi aruncat în Sena”, redă o conversaţie dintre profesorul craiovean Ion Deaconescu şi filosoful „Emil Cioran, a stârnit discuţii şi în trecut când scriitoarea Marta Petreu scria în revista „Apostrof” despre lipsa autenticităţii a acestui interviu în numărul 10/2000, respectiv în numărul 1/2001. Petreu atrăgea atunci atenţia că, în primul rând, limbajul diferă de cel cu care ne-a obişnuit Cioran.  Totuşi, Marta Petreu a fost şi este convinsă că Deaconescu s-a întâlnit într-adevăr cu filosoful, însă nu era la fel de convinsă de ce produsul publicat după moartea acestuia. 

Întrebată cum poate un cititor să recunoască un Cioran „fals” în interviuri, Petreu a explicat pentru „Adevărul” că  „Cioran, când a ajuns în Franţa, s-a ferit să facă vreo afirmaţie naţionalistă şi cu atât mai mult o afirmaţie chiar şi cu vagă atingere cu problema evreiască... El era extrem de prudent când era vorba de păcatele lui din tinereţe. Şi nu voia să le actualizeze”.

În interviul cu Deaconescu, Cioran atinge însă probleme de acest gen, vorbind cu lejeritate despre lucruri precum datorii ale evreilor faţă de români. „Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de-al Doilea Război Mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare”.

Adevărul e, a mai spus Petreu, că Cioran îşi dorea să rămână în circulaţie în lumea occidentală ca filosof, iar ideile din tinereţe, care ţineau de naţionalism şi anti-semitism, l-ar fi scos automat din această schemă, cel mai probabil, pentru totdeauna. 

Îngrijitorul ediţiei „Emil Cioran.Opere”, Marin Diaconu, nu a răspuns la telefon până la momentul publicării acestui articol. Totuşi, trebuie menţionat că a trecut acest amănunt- că interviul ridică dubii- la finalul unei note din volumul IV dedicat filosofului. 

Întrebat cum îşi explică indiferenţa lui Diaconu faţă de vechea semnalare făcută de Marta Petreu, Horia Vicenţiu Pătraşcu a spus  că nu şi-o explică „absolut deloc”, adăugând că „fapta în sine este extrem de gravă. Măcar dacă ar fi pus o notă chiar pe prima pagină a interviurilor prin care să semnaleze posibilitatea de a ne afla în faţa unor falsuri. Nu că ar fi fost suficient, dar măcar era ceva”.

Eugen Simion, Preşedinte al Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, a declarat că nu ştie nimic despre acest lucru, punctând că nu a putut să controleze această ediţie, ea fiind făcută de Diaconu, care e „cel mai bun specialist în această chestiune”. Simion a încheiat rapid, spunând că „o să verificăm această chestiune”. 

Pătraşcu crede că volumele ar trebui scoase din circulaţie şi reeditate fără cel două interviuri, iar Academia Română ar trebui să aducă la cunoştiinţă publicului larg „că avem de-a face cu nişte falsuri pentru că se poate întâmpla ca un tânăr naiv, un student, un elev să ia respectivele interviuri ca autentice. Ce-i putem spune când el citează ediţia Academiei?!”

Un alt interviu: „De vorbă cu Cioran”

Un alt interviu pe care Pătraşcu îl semnalează ca fiind fals este cel semnat de Dimitrie Grama, material pe care îl consideră „o măgărie care nu are nevoie de niciun comentariu căci orice cuvânt este prea înalt, prea frumos, prea demn pentru o asemena mizerie”. 

Dacă în interviul cu Deaconescu s-a considerat că limbajul este unul greoi, nespecific filosofului român, în cel cu Grama, intitulat „De vorbă cu Cioran”, dialogurile par cel puţin redate din memorie.

Aici, întrebat „tu de ce nu te-ai sinucis?”, Cioran ar fi răspuns: „-Văd că nu înţelegi nimic! Eşti mai prost decât credeam, dar aşa era şi Eliade, tot un prostănac. Eu, m-am sinucis demult, încă din copilărie, dar trebuie să mărturisesc că nici sinuciderea aia nu mi-a adus vreo bucurie”.

În dialogul cu Grama, Cioran mai vorbeşte de încercarea sa de a evada într-o lume mai simplă, lăsându-se dus, la întâmplare de motoreta sa. „…şi nu de puţine ori am avut impresia că m-am descărcat de mine însumi, că m-am debarasat de umanitate, pierzându-mă în mărăcinile şi gardurile de la mărginea drumului. Şi eu am sperat că motoreta mă va transporta, fără nici un fel de efort din partea mea, în nefiinţă”.

De asemenea, Cioran compară la un moment dat destinul oamenilor, şcolăreşte, cu frunzele în cădere.  „Aşa suntem şi noi, nişte frunze mânate colo-colo de nişte forţe necunoscute, şi vrem, nu vrem ne alăturăm altor frunze, numai ca să putrezim împreună. Nu ţi se pare că acest lucru este de o tristeţe fără margini?” . Pătraşcu spune că, de-a lungul anilor, a mai întâlnit astfel de cazuri, însă era vorba de informaţii care circulau în medii neavizate, „libere”, cum ar fi pe internet, „niciodată în ediţii serioase, academice, în cărţi de referinţă - având girul unei asemenea instituţii”.