O carte precum Caragiale şi interpreţii săi, publicată în anii ’80 la editura Meridiane, a fost urmată de alte volume importante. Unei interesante cărţi dedicate copleşitoarei personalităţi a regizorului şi teoreticianului Crin Teodorescu, carte realizată sub egida UNATC împreună cu regretatul regizor Valeriu Moisescu, i-au urmat o antologie de texte ale suprarealiştilor, o importantă exegeză consacrată relaţiei dintre experienţa expresionistă şi teatrul românesc (Scena românească şi expresionismul), două cercetări cu caracter monografic dedicate scenografilor Dan Jitianu şi Dan Nemţeanu, în marea lor majoritate apărute sub egida Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu“. Ele s-au alăturat cercetărilor şi studiilor publicate în felurite periodice ori în volume colective. Într-un anume fel cartea Scenografia românească în secolul XX (Decorul), apărută tot prin grija Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu“, a revistei Teatrul azi, a Floricăi Ichim care s-au bucurat de sprijinul editurii Cheiron reprezintă o sinteză a activităţii teatrologice a lui Ion Cazaban. Domnia- sa dovedindu-se, de departe, cel mai competent în a scrie despre evoluţia decorului în teatrul românesc, aşa cum poate fi ea detectată de la momentul începuturilor (secolul „zugravilor“) până în zilele noastre.

Fireşte, teatrul fiind un supersemn/macrosemn, dinamica scenografiei nu poate fi urmărită fără cunoaşterea în amănunţime a felului în care s-au precizat, definit, redefinit alte elemente cheie ale spectacolului teatral. De la textul dramatic care poate sau nu să fie stimulativ dezvoltărilor volumetrice, imaginaţiei, reformulărilor în spaţiu, până la regie şi actorie care s-au supus şi ele feluritelor doctrine. Stimulative, aşa cum au fost cele ce au vizat, sub felurite forme, teatralizarea şi reteatralizare, ori procuratoare de chingi, aşa cum a fost cazul în anii „obsedantului deceniu“ şi ai realismului socialist. Nu trebuie, aşadar, să ne mire că în această cea mai recentă carte a lui Ion Cazaban apar constant câteva nume. Începând cu acela al lui Caragiale, ale cărui scrieri destinate scenei au inspirat nu doar creaţii regizorale de excepţie, şi continuând cu acelea ale unui Alexandru Davila,  Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, G.M. Zamfirescu, V. I. Popa, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, în dubla lor calitate de scriitori de literatură dramatică şi de exegeţi ai fenomenului teatral. Unii dintre aceştia depăşind statutul de simpli cronicari. Lor asociindu-li-se acelea ale unor regizori, de la Soare Z. Soare la Ion Sava, de la Aurel Ion Maican la Victor Bumbeşti şi Sică Alexandrescu, de la Crin Teodorescu la Liviu Ciulei, de la Radu Stanca la Aureliu Manea, de la Valeriu Moisescu la Radu Penciulescu. Şi enumerarea este departe de a fi completă.  Ion Cazaban fiind totuşi în mod firesc interesat să observe, să analizeze, să detalieze dominante, evoluţii şi revoluţii stilistice, aşa cum s-au manifestat ele de la Alexandru Satmary, Grigore Romano, Teodor Simionescu-Râmniceanu la Victor Stephănescu (primul arhitect scenograf) adică scenografii „începutului de veac“. De la Traian Cornescu (calificat drept „ un scenograf receptiv“) la Eugen Trucinsky la autorii cortinelor pictate (printre aceştia îl regăsim pe Camil Ressu), de la mereu fascinantul George Löwendal (preocupat de „teatralitatea contrastelor“) ale cărui decoruri „nu ascund, nu estompează convenţia teatrală“  la Theodor Khiriacoff Suruceanu şi Victor Feodorov (se argumentează elocvent vocaţia picturală a decorurilor create de acesta), de la Marcel Iancu la Maxy şi preocupările pentru avangardă, cu toţii ilustrând cercetările scenografice din perioada interbelică. 

Sunt convins că scrierea acestor două prime capitole a însemnat un veritabil tur de forţă pentru Ion Cazaban care a trebuit să caute cu asiduitate prin arhive, să identifice publicaţiile vremii, să vadă cum au fost consemnate şi primite elanurile novatoare. Interesant e că nu au lipsit din respectiva perioadă şi condeie critice care au fost cu adevărat preocupate să observe şi să consemneze contribuţia creatoare a decorului.

Aşa după cum era de aşteptat, secvenţa cea mai consistentă a cărţii este dedicată studierii decorului în contemporaneitate. Prin conceptul de „contemporaneitate“ Ion Cazaban înţelegând etapa de după 23 august 1944 şi până azi. Cu un plus de atenţie, cu o aplecare critică ceva mai generoasă pentru ceea ce s-a întâmplat cu decorul până în anul 1990. Găsim adevărate micromonografii ori pagini  şi comentarii esenţiale dedicate lui Liviu Ciulei, Alexandru Brătăşanu, Jules Perahim, Toni Gheorghiu, Tody Constantinescu, Elenei Pătrăşcanu- Veakis, Lucu Andreescu, Paul Bortnovski, Adrianei Leonescu, Sandei Muşatescu, lui Mircea Matcaboji sau Mihai Mădescu, Vittorio Holtier, Ion Popescu-Udrişte. Ion Cazaban e dornic să consemneze nu doar ceea ce s-a petrecut bun, din perspectiva specifică a decorului, în teatrele bucureştene. Sunt amintite şi comentate prin vorbe bine ţintite scenografii ale Doinei Popa-Almăşan sau Tatiana Manolescu-Uleu care au lucrat preponderent în provincie.

Citind notaţiile lui Ion Cazaban vedem cum s-a ajuns la o veritabilă şcoală de scenografie românească, oricând pregătită să concureze şi rivalizeze cu cele din Occident. Cum altfel s-ar putea explica detaliul că mulţi dintre scenografii perioadei care au ales să plece în străinătate au făcut acolo carieră? Ion Cazaban îi aminteşte într-o notă de subsol pe Radu şi pe Miruna Boruzescu, pe Andrei Both, Ovidiu Bulbuc, Liviu Ciulei, Daniela Codarcea, Octavian Dibrov, A. Ivăneanu-Damaschin, George Doroşenco, Paul Fux, Ioana Gărdescu, Dragoş Georgescu, Devis Grebu, Eva Györffy, Sorin Haber, Oscar Hüttner, Elena Ionescu, Erwin Kuttler, Marie-Jeanne Lecca, Mircea Marosin, Florica Mălureanu,  Ion Mitrici, Sanda Muşatescu, Dan Nemţeanu, Ion Oroveanu, C. Ossorovitz, Lidia Pincus, C. Russu, Adina Reich, M. Rubingher, Paul Salzberger, W. Siegfried, Sergiu Singer, Doina Spiţeru, Helmut Stürmer, G. Tóth, Cella Voinescu.

Subcapitolul Încă un sfârşit/început de secol este, în opinia mea, o promisiune pentru dezvoltări viitoare.

Ion Cazaban - SCENOGRAFIA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL XX (DECORUL) - Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“, Revista „Teatrul azi“ & Editura Cheiron; Bucureşti 2016/2017

Textul acesta a apărut pentru întâia oară în revista Teatrul azi nr.1-2/2018. Îl republic acum în memoria şi ca un omagiu adus criticului de teatru Ion Cazaban, un profesionist desăvârşit şi un coleg cu totul remarcabil, care a încetat din viaţă la începutul săptămânii, la vârsta de 83 de ani. O fac cu regretul că dezvoltările viitoare despre care vorbeam în fraza finală a recenziei vor cădea în sarcina unui condei la fel de calificat şi devotat ca cel al lui Ion (Jean) Cazaban.