A fost odată...

În recent lansatul „Jurnalul unui personaj controversat – rememorări provocate de Vartan Arachelian“ un capitol se intitulează „Amintirile care ne vor troieni cu drag“.

Ar fi trebuit să-i urmeze capitolul „Amintiri nefericite“; am renunţat însă la el, păstrând ideea şi personajele pentru un timp mai calm de reflexie, căruia timpul – care este şi timpul vârstei mele – mă grăbeşte să îi dau curs, aşa cum am promis de altfel şi în seara lansării.

Aşadar, nu pot să încep altfel astăzi, aici, unde şi sper să public înaintea editării în volum cele mai multe pagini din „Amintirile nefericite“, decât cum încep toate poveştile adevărate „A fost o dată...“

A fost odată un prieten care m-a cucerit prin verva lui graseiată, sugerându-mi focos solidaritatea lui cea mai frăţească şi îndatorată cu putinţă, cum, mai apoi, avea să spună şi în multe, foarte multe împrejurări, că nu vom mai putea merge decât împreună până la capătul capătului.

Vremelnicia asigurărilor s-a dovedit spornică, supusă, e drept, şi unor conjuncturi sociale şi mai ales politicianiste care s-au aglomerat odată cu ruperea fiecărei file de calendar şi, la fel, cu mahalaua care a inundat toată societatea românească în ultimii ani mai ales, lăţindu-se, începând cu Calea Victoriei, în aproape toate uliţele, încât mă gândesc dacă voi mai apuca clipa când, după metafora unui mare scriitor, „va mai apărea soarele şi pe uliţa noastră“.

Aşa s-au petrecut lucrurile, încât vremelnicia s-a insinuat cu caracterul ei tranzacţional până în măduva oaselor atâtor prieteni, pulverizând solidaritatea declarată ambiţios şi poate sincer, o dată, şi în multe cazuri transformând această vremelnicie în duşmănie directă. S-a ajuns astfel, cum am mai spus şi eu într-o carte despre ciocoimea vremurilor noi, încât, la noi, toată lumea duşmăneşte pe toată lumea, pune piedică la toată lumea şi se bucură toată lumea când se înscrie – cum se zice acum – în acel trend al descreierării şi deriziunii, trăsături care încep să apară ca fireşti pentru psihologia unei întregi societăţi, obligându-ne să ne întoarcem la cartea savantă şi îngrijorător de tragic adevărată, scrisă şi editată la începutul veacului XX de Drăghicescu, „Din psihologia poporului român“.

Dramatic este când acest proces al descreierării şi deriziunii pe care m-am străduit şi eu să-l descriu şi să-l surprind în paginile romanului „Ultimul bal la Şarpele roşu“ devine esenţă a unei întregi societăţii. Iată şi cum începe romanul:

„Descreierarea pusese stăpânire pe Bucureşti...(...)

.......................................................................................................

La nici două săptămâni după Duminica Tomii frunza platanilor se făcuse cât palma, iar prin curţile pitice şi prin grădini, câte mai rămăseseră, şi prin parcuri, caişii şi piersicii, şi zarzării, şi prunii, şi cireşii înfloreau de-a valma odată cu liliacul; în câteva locuri plesniseră şi candelele castanilor; o devălmăşie albă ningea lacomă peste oraşul îmbătrânit înainte de vreme, însă bucuria oamenilor nu era întreagă. Ceva, fără să pot desluşi ce anume, te făcea să bănuieşti că, odată cu primăvara, în oraş intrase, înaintea lui Dumnezeu cum s-ar fi cuvenit, dracul, care îşi făcea de cap încurcând toate regulile. Sufocat de omniprezenţa agresivă a bişniţarilor, asaltat de bandele spărgătorilor puşi la punct cu cea mai sofisticată electronică şi exersaţi în tehnica hold-up-ului, ameninţat de reţelele traficanţilor de droguri şi de carne vie care pătrunseseră până în cele mai selecte cercuri ale lumii finanţelor şi ale puterii, buimăcit de necontenita hăituială politică în care partidele îşi pierduseră bruma de orgolioasă identitate încât nu se mai înţelegea, nici cu cea mai vie bunăvoinţă şi răbdătoare cercetare, cine mai e de dreapta şi cine de stânga sau de care centru, stânga sau dreapta, erau cele cinci formaţiuni, cu liderii lor din ce în ce mai agresivi si radicali şi cu parlamentarii lor pe care îi găseai vara la un partid şi toamna, la Senat sau Cameră, în băncile foştilor adversari, în calitate de independenţi sau aliniaţi sau afiliaţi, ca la Crăciun să colinde neapărat cu steaua puterii, oraşul începea să se obişnuiască cu astenia tranziţiei, râdea tâmp de nenorocirile mărunte, fiindcă învăţase să se bucure în faţa singurelor noutăţi care îl mai scoteau din inerţia unei existenţe măcinate de rutina globalizării de tip nou la care era supus şi acceptat să fie supus.“ (2011)

Dramatic devine acest proces când îi cuprinde şi pe oamenii cu o vocaţie autentică pentru nobleţea, pentru aristocraţia spaţiului cultural, pentru a ilustra rangul elitelor acestui spaţiu, ajungând unele dintre aparţinătoarele elitelor să se tăvălească în insanitatea balurilor imundei mahalale pomenită mai înainte şi cunoscută de noi toţi pentru nefericitele ravagii pe care le face.

Aşadar, în încheierea acestei prime însemnări – repet – a fost odată un prieten pe care în apropierea vârstei octogenare nu-l mai recunosc, stupefiat, aflând că e atât de grăbit să-şi abandoneze blazonul în favoarea unui politicianism degradant şi a unei slugărnicii slinoase care să-l menţină, parcă dinadins, împotriva operei sale, altfel atât de meritoasă, într-o barcă de interese conjuncturale a căror împlinire nefericită păgubeşte, aşa cum se va vedea foarte curând – sper – selecţia valorilor venind să restabilească echilibrul moral al unei întregi clipe de istorie văduvită - aşa cum poate constata oricine - de identitate şi verticalitate şi de morală în toate domeniile, mai ales acum când fila de calendar al lunilor şi al anilor e cucerită fără excepţie de lipitorii de afişe.

Să se mai mire fostul meu prieten când un ministru adjunct de la Cultură, tânăr, declara senin şi hotărât - întrebat fiind ce-l recomandă pe acel post, când el fusese chemat, şi ales, şi numit pe acel scaun dintr-un post privind angrenajul tehnico-administrativ al unei primării: „Am avut un unchi sau un cuscru sau o rudă - nu mai ştia nici el cine era acela -, căruia îi plăcea mult istoria“. Şi astfel, credea el, că pe lângă acea rudă, îşi făcuse o inspirată ucenicie.

Să mă mai mir şi eu că prietenul, despre care am de gând să povestesc, ţinea o dată, într-un sertar al biroului său, nişte hârtii defăimătoare la adresa altui prieten şi le arăta cunoscuţilor celui defăimat ca să dovedească anume cât se zbate el să-i repereze onoarea defăimatului, uitând câte pagini de exerciţii de admiraţie tipărise el în favoarea defăimatului, pagini care, apelând numai la ele ţi astfel la propria lui apreciere autorizată, îl ajutau atât de uşor să denunţe pasul defăimării – ca să nu mai spun că multă lume îl bănuia chiar pe el inspirator al defăimării, ţinută altfel într-un „strict secret“, dar arătată oricui îi deschidea uşa.

Aşadar „A fost odată...“ – iată şi prefaţă la o carte cu „amintirile nefericite„ care iau locul „amintirilor ce ne troieneau odată cu drag.“