„Şugubina“ lui Mircea Diaconu, la Bookfest. Fragmente în avanpremieră

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Volumul „Şugubina“, semnat de actorul Mircea Diaconu, este lansat în această seară, de la ora 18.30, la standul Editurii Polirom din cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest.  „Adevărul“ vă prezintă fragmente în avanpremieră din volumul care a fost distins în 1977 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Scrise firesc şi cu duioşie, povestirile lui Mircea Diaconu poartă cititorul în lumea aparent idilică a puştiului din La noi, când vine iarna, care ascunde însă drame cutremurătoare. O operaţie dificilă e motiv de mândrie pentru copilul de la ţară, care îşi doreşte să se întoarcă acasă pentru că nu s-a dat cu sania decât de o sută de ori. Cofetăria e locul de întâlnire cu fata cu mers de sălbăticiune, care dispare inexplicabil după o vânătoare de căprioare. Ca să scape de o amendă, Damian îşi pune pirostriile cu Pelina şi face nuntă cu ajutorul acordat, fără voie, de săteni. Un băiat inocent care crede tot ce-i spui face deliciul străinilor şi e pedepsit pe nedrept pentru naivitatea sa, în vreme ce un altul îi îndeplineşte bunicii dorinţa de a avea o cruce frumoasă la căpătâi. 

Mircea Diaconu (n. 24 decembrie 1949) este actor, politician, scriitor şi profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti. A fost directorul Teatrului „Nottara“ până în 2011. A jucat atât în piese de teatru pe scenele naţionale, cât şi în producţii cinematografice celebre, precum De ce trag clopotele, Mitică?, Buletin de Bucureşti, Asfalt Tango, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Legături bolnăvicioase sau Filantropica. A mai publicat: La noi, când vine iarna (1980; ediţie nouă, Polirom, 2013; roman tradus în rusă şi germană), Scaunul de pânză al actorului (1985) şi În Bucureştii de odinioară cu Mircea Diaconu (1998). Volumul de debut al lui Mircea Diaconu, Şugubina a fost distins în 1977 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Fragment din volumul „Şugubina“, de Mircea Diaconu: 

Dintotdeauna mi‑a plăcut luna.

Când m‑am îndrăgostit prima oară, adică la zece ani, pândeam luna plină ca să joc scena aceea în care ea nu mă iubea şi deodată apă­reau nişte indivizi. Îi doboram pe toţi, ea se trezea din leşin, mă privea în ochi şi vedea cu groază că‑mi sângerează mâna. Eu ziceam „nu‑i nimic“… cam pe aici mi se făcea somn şi intram în casă. Şi ce bine jucam pe‑atunci.

Au trecut mai bine de nu zic câţi ani, dar tot mi‑a rămas un reflex meteorologic din vre­mea aceea: când e senin şi lună plină mi‑e dor de acasă. De aceea am fost tare fericit toamna trecută că am putut pleca, într‑o sâmbătă senină, acasă la ţară. Aş fi stat şi duminica, dar numai dacă era senină. Tata m‑a liniştit:

— E senin şi mâine, n‑are luna cearcăn.

Asta nu mi‑am putut‑o explica niciodată şi nici atunci când puteam întreba orice, fără să mă ruşinez, n‑am făcut‑o.

Seara a venit pe la noi vărul meu, care însă nu‑mi este deloc văr. Demult, când eram copii, ne dăduserăm de‑a vărul (e obiceiul ca la Moşi copiii să schimbe ulcele pline cu colaci şi turtă dulce zicând: „Ia, vere, de la mine mai puţin, de la Dumnezeu mai mult“). Ei, şi de la Moşii aceia de demult am fost veri, chiar mai veri ca verii.

Cum ziceam, a venit la noi, am băut vin, am mâncat şi tata a cântat romanţe până mi‑au dat lacrimile. Cred că a cântat şi după aceea, dar eu ieşisem afară să‑mi suflu nasul. După ce am terminat, am văzut luna, aceeaşi lună ca la zece ani ai mei. Am încercat să joc scena cu indivizii, dar n‑am putut, pentru că nu mai ştiam cum arăta ea. Şi nici să joc nu mai ştiam. După aceea nu ţin minte decât că‑l conduceam pe văru’ la poartă. Abia aşteptam să zică noapte bună şi să plece.

— Era bună o pază, a zis, spre surprinderea mea.

Sugubina coperta Mircea Diaconu

— Da, era bună, a dat tata din cap şi a tuşit de răcoarea nopţii.

— Eu zic să‑l strigăm dimineaţă pe nea Costică. Măcar vreo trei ore. Iau şi câinii, a zis iar văru’. 

Nu înţelegeam nimic, dar nici să‑ntreb nu se putea, ar fi crezut că m‑am ameţit. Tata şi‑a şters mustaţa, apoi a plescăit: asta înseamnă că luase o hotărâre.

— Plecăm la trei jumate!

Văru’ a deschis poarta cu piciorul şi s‑a topit în întuneric. Tata a intrat în casă, lăsând uşa deschisă, neagră de întunericul care se ascun­sese înăuntru de frica lunii. Am rămas la stâl­pul porţii, încercând să‑mi amintesc cum arăta fata de la zece ani. M‑am chinuit mult până mi‑am adus aminte că‑şi rodea unghiile şi purta cercei de aţă. O arătare albă a ieşit în pragul uşii şi a zis:

— Hai de te culcă, tată!

— Mai stau puţin, îmi place afară.

— Da, e frumos! Da’ să nu laşi uşa deschisă la WC, că intră porcii şi te pun mâine să‑i speli.

A intrat în casă fără să închidă uşa. Şi curând i‑am auzit sforăitul. M‑am urcat pe tronul cu mălai cu genunchii la gură, ca s‑ascult zgomo­tele nopţii. O legătură de ardei iuţi mă lovea foşnind. Aţe negre de nori se agăţau de lună ca s‑o ţină pe loc. Spinarea mi s‑a răcit de răcoarea toamnei. Nu mai puteam să‑mi adun privirile, mi se rătăciseră cine ştie unde şi prin minte îmi alergau senzaţii neclare, învălmăşite, pluteau în jurul meu ca aţele negre de nori. Am încercat să scormonesc cu gândul prin ele, dar s‑au ales deoparte şi m‑au străbătut toate durerile din amintiri. N‑am mai avut timp să scormonesc şi după bucurii, cred c‑am adormit.

Apoi a bătut vântul şi a foşnit nucul cel mare. Mi s‑a făcut frică. M‑am sculat şi m‑am dus spre acolo, ca să‑mi aud paşii şi să‑mi treacă frica. Ăsta e un sistem al meu: când mă tem, încerc să mă conving că n‑am de ce.

M‑am oprit sub nuc, lângă WC, şi totuşi auzeam paşi prin frunze. Mi s‑a ridicat sângele în cap. Am simţit nevoia să mă întorc ca să mă apăr de paşii care veneau spre mine. Am văzut o arătare albă târşâind prin frunze. Mi‑a coborât tot sângele din cap.

M‑am gândit rapid că, dacă va plescăi, este tata. A plescăit şi m‑am liniştit.

— Te‑ai şi sculat?

— Adineauri, tată! i‑am răspuns cu o voce care parcă nu era a mea.

Vă spun sigur că nu era a mea; încercaţi să îngheţaţi de spaimă şi apoi vorbiţi: primele cuvinte nu le veţi rosti cu vocea dumneavoas­tră.

— Nu mi‑e bine, am adăugat cu glasul cât puteam de stins.

— De la vinul de‑aseară?

— Da! şi m‑am bucurat că mă ajută să‑l mint. 

Apoi am rămas tăcuţi, neştiind ce să mai facem. Cerul se limpezise – ce prostie să spui aşa ceva despre cer, e ca şi cum ai vorbi de‑o rufă –, iar luna aluneca lin, ca pe o pârtie.

— Eu ţi‑am spus să te faci inginer silvic, a dat tata trist din cap.

— Ce‑ţi veni? m‑am mirat.

— Păi, nu vezi ce‑a făcut învăţătura din tine?! a oftat adânc. Ce bine era inginer de pădure! Tot inginer se cheamă că eşti, iar pădurea creşte ea şi singură. 

M‑a dat la o parte supărat şi a plecat spre casă.

În casă mi‑a dat un coltuc de pâine, în timp ce‑şi îmbrăca haina neagră cu revere de catifea şi‑şi pregătea puşca. Abia acum am înţeles dis­cuţia de aseară cu văru’ Traian şi m‑am grăbit să mă‑mbrac, cu coltucul în dinţi. Am ieşit în fugă afară, încheind din mers cojocul fără mâneci al mamei. Tata dezlegase câinii şi le dăduse câte un coltuc la fel cu cel pe care‑l ţineam în dinţi.

(Copyright Editura Polirom, fragment din volumul „Şugubina, de Mircea Diaconu)

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite