Şi dacă România nu e "altfel"?

Am citit cea mai recentă carte a lui Lucian Boia (De ce este România altfel?, Editura Humanitas, 2012) şi am rămas cu un sentiment de zădărnicie. Nu atât din cauza cărţii în sine – care nu spune nimic nou – cât din cauza faptului că problema e pusă greşit.

Cartea pleacă de la premisa că România “e altfel” decât alte ţări şi se străduieşte să explice de ce, făcând apel la istorie. Foarte multe exemple şi explicaţii sunt preluate din alte cărţi ale d-lui Lucian Boia (cum arată chiar domnia-sa într-o notă finală) şi reîmpachetate pentru a da un răspuns sintetic la întrebarea din titlu. Numai că răspunsul nu face decât să prelungească discursul fatalist despre noi înşine, ca şi cum faptul că România e “şi mai diferită” faţă de o “relativă normalitate europeană” ar fi un dat, o realitate ineluctabilă: e fatal, domnule, n-ai ce-i face, şi aşa va fi întotdeauna! E plin limbajul comun de tot felul de consideraţiuni, clişee şi stereotipii despre “cum e românu’”, multe dintre ele negative, depreciative, băşcălioase, autoironice. E plină presa interbelică de eseuri şi articole pe tema “specificului naţional”: discuţiile pe tema “românismului” au constituit o bună parte din preocuparea unor generaţii întregi de intelectuali. Nu e cazul să reluăm discuţia de unde a rămas acum şapte decenii. Ar fi mai potrivit să căutăm explicaţii şi răspunsuri adaptate vremurilor noastre, când nu doar România, dar şi alte ţări îşi reconstruiesc identităţile, încercând să le pună de acord cu fenomenul globalizării, cu revoluţia tehnologică ori cu alte provocări ale lumii de azi. Or, cartea d-lui profesor Boia nu face decât o recapitulare a “neaşezărilor” din istoria noastră pentru a ajunge, fatalist, la concluzia că “România s-a făcut într-un anume fel: de aceea este aşa cum este”.

Numai că, dacă vrem să ne comparăm, azi, cu o “medie europeană”, ar trebui să lăsăm deoparte fatalismul şi să ne scoatem din cap prezumţia că România e “excepţională” pe negativ, că e definitiv şi irevocabil “altfel” şi că asta îi conferă o unicitate iremediabil nasoală pe plan european. Depinde cu cine ne comparăm, căci a sări brusc de la explicaţii istorice la normalitatea europeană de azi nu ne ajută cu nimic. Şi Suedia, de pildă, “s-a făcut într-un anume fel”: la un moment dat (acum doar vreo sută şi ceva de ani) era o ţară extrem de săracă şi prăpădită; şi Polonia e “într-un fel”, a dispărut de mai multe ori de pe hartă, iar acum trece fluierând prin criză; şi Italia e “altfel”: “nu vă mai plângeţi atâta că e rău” – îmi spunea un prieten italian la începutul anilor ’90 – “la Roma, după război, vedeai mai mulţi copii desculţi pe stradă decât la Bucureşti acum, am avut şi noi alimente pe cartelă, am trecut şi noi printr-un regim totalitar, dar ne-am suflecat mânecile şi ne-am pus pe treabă”. Am mai putea găsi şi alte posibile comparaţii, dar problema cu aceste priviri comparative “din avion” e că pot fi oricând contrazise de alte exemple la fel de generale. Eventual, pot stimula alte replici fataliste (de exemplu: “păi da, da’ noi nu suntem suedezi, nici măcar polonezi”) şi sfârşesc în aceeaşi oală a melancoliei autoironice populare: “frumoasă ţară avem, păcat că e locuită”.

Mi se pare că, în ziua de azi, problema e pur şi simplu pusă greşit, iar cartea d-lui Boia păcătuieşte prin faptul că a pornit de la o concluzie gata trasă (aceea că România e fatalmente “altfel”, un fel de oaie neagră a “lumii civilizate”) şi s-a străduit s-o ilustreze cu exemple din istorie sau din prezent, amestecând fapte şi evenimente din trecut cu plagiatul lui Victor Ponta şi cu “prezidenţialismul” lui Traian Băsescu. Nu spun că anumite particularităţi descrise de dl Boia (sau de alţii) n-ar fi valabile. Dar deocamdată peisajul public românesc e dominat – în primul rând din cauza excesului de vorbărie televizată şi din cauza trăncănelii enorme a politicienilor – de un discurs plin de lamentaţii şi de generalizări superficiale, care tot predică zilnic cum că românii ar fi aşa şi pe dincolo, de cele mai multe ori fără argumente concrete ori fapte verificabile, doar pe bază de impresii sau recurgând la vreun citat scos din context de prin scrierile vreunui autor clasic (“c-aşa-i românu’, dom’le, după cum spunea şi marele X...”). Discursul autonegativist e la putere, autodesconsiderarea face furori, din orice fleac se ajunge iute la exclamaţii definitive (“mi-e ruşine că sunt român!”). Ne “facem” din vorbe. Ne lipseşte cultura argumentelor bazate pe fapte şi, de dragul speculaţiilor despre “specificul naţional”, dăm cu tifla realităţii. De pildă, faptul că, în numai 20 de ani, am ajuns (chiar şi aşa, cârpiţi în coate cum suntem) unde cu gândul nu gândeam în 1989 – adică în Uniunea Europeană şi în NATO – se pierde în neantul vorbelor de clacă. Românii reali care îşi văd de treabă zilnic, care construiesc micul lor pătrăţel de viaţă şi împing lumea înainte sunt total absenţi din peisaj, “înghiţiţi” în discursul plin de generalizări despre “cum e românu’”.

România e “altfel” pentru că foarte mulţi se încăpăţânează să creadă că e aşa. Printre ei se află şi un număr considerabil de lideri de opinie şi de “producători de discurs public” care dau tonul. România reală – cum bine a scris Cristian Ghinea într-un articol din Dilema veche (nr. 464, 3 ianuarie 2013) – e o ţară banală, cu probleme asemănătoare altor ţări din regiune ieşite din comunism. Probleme – aş adăuga – pentru care există soluţii. Dar imensa producţie de discursuri dezabuzate şi fataliste îi face pe cei mai mulţi să creadă sincer în “blestemul” unui statut de oaie neagră a planetei de care România nu mai poate scăpa. O să treacă şi asta, prin “aşezarea lucrurilor în timp” (o spune chiar dl Boia). Dar întreţinând la foc mic şi fatalist ideea unei “Românii altfel”, pierdem timpul.