Oboseala de la capătul unei săptămâni petrecute în vâltoarea socială, culturală, întrebarea dacă a meritat sau nu, mă provoacă să o repet în gând şi inevitabil, să mâzgălesc răbojul.

Ce a însemnat pentru mine Festivalul Internaţional al Educaţiei, ajuns la Iaşi pentru prima dată? Înainte de toate un Iaşi provocator, neobişnuit de treaz, pasionant de viu, care parcă şi-a pus o haină nouă, care îl prinde foarte bine, întocmai după moda pariziană.

Oameni mulţi ieşiţi în stradă să vadă, să audă sau pur şi simplu să se plimbe pe străzile acum altfel, care ascund parcă şi şantierele, cu care, pe de altă parte, am început să ne obişnuim. Artiştii îşi arată arta, de orice fel ar fi ea, teatru, dans, pictură, fotografie, oricărui curios. Atelierul, repetiţiile şi „rezultatele” sunt toate în stradă. Veselie şi rumoare, manifestări diverse şi de calitate, cu personalităţi remarcabile şi binevoitoare.

Un Iaşi într-o febră continuă timp de o săptămână, 14-23 iunie, o febră de a participa la cât mai multe evenimente, de a colecţiona cât mai multe amintiri, de a fotografia cât mai mult şi a prelucra informaţiile cât mai pe fugă pentru a alerga în alt loc.

Şi acum, înaintea liniştii care va cuprinde oraşul de mâine încolo, liniştea atât de celebră a verilor ieşene, dacă ar fi să aleg din toate, o singură experienţă, aş alege întâlnirea cu scriitorul Mike Philips, autor de romane poliţiste foarte bine cotat, multiplu premiat în Anglia, care a venit la festival însă pentru o conferinţă despre literatura pentru copii. Şi dacă aş merge cu alegerea şi mai profund, mai în amănunt, şi ar trebui să mă decid pentru acel „cel mai mult” din Mike Philips, rămâne vocea, da, vocea lui, triumfătoare, caldă, radiofonică, care transformă ca un ciur divin tot ceea ce spune. Nu pot să nu amintesc şi de vitalitatea lui, de entuziasmul debordant, umorul englezesc şi dragostea pentru România, pentru care noi, cetăţenii ei, avem înjurătura pe post de rugăciune, pregătită în orice moment să ne umple gâtlejurile.

Din pânza întâlnirilor se desprind şi mâinile fermecate ale pianistei Hiroko Minakami, venită din Japonia la invitaţia Editurii Adenium. Şi politeţea exagerată înscrisă în firea japonezilor, care m-a pus pe gânduri şi m-a făcut să mă decid, să nu trăiesc niciodată acolo (nu că aş fi avut de gând!). Din nepotrivire de caracter! Reţin şi melancolia gravă şi emoţia singurătăţii transmise de spectacolul „Kaas chante Piaf”, strigătul de disperare şi dragostea de a trăi deopotrivă, atât de spectaculos prinse şi interpretate de artista franceză.

Rămâne de neuitat şi mintea sclipitoare, care se ştie aşa şi tocmai de aceea îşi permite relaxarea şi se poartă firesc cu oricine, de orice nivel, a lui Adrian Cioroianu, ajuns la Iaşi pentru o discuţie despre benzile desenate, o mare pasiune a istoricului. Am moştenit şi angoase din spectacolul lui Purcărete, „Călătoriile lui Gulliver”, care n-a fost totuşi un spectacol extraordinar, cu excepţia câtorva secvenţe.

Şi cum sâmbătă seara s-a spulberat concertul Clasic 300 din pricina furtunii, efect al fenomenului Superlunii, cum mi-a plăcut pe loc să admit, ca să nu regret şi să fiu fericită că fenomenele astea reci, îndepărtate, există, trec şi asta între amintirile bune.

Sau poate însuşi Dumnezeu s-a trezit deodată şi şi-a dat seama că ne-am bucurat prea mult... Şi a fost dimineaţă, şi a fost seară, şi ne-a ajuns furtuna dinaintea liniştii!