Şi americanii au avut lagărele lor de concentrare. Citiţi în exclusivitate un fragment din „O fată ca tine“, cartea lunii august la Humanitas Fiction

„O fată ca tine“, romanul autoarei Maureen Lindely, este cartea lunii august la editura Humanitas Fiction. Un bildungsroman despre o tânără de origine mixtă, americană şi japoneză, care trăieşte în California anului 1939, „O fată ca tine“ aduce în atenţia publicului subiecte ca segregarea rasială şi lagărele pentru japonezi de pe teritoriul american.

Este o carte despre iubire, solidaritate şi forţă morală într-o lume în derivă, care îmbină istoriile personale cu istoria mare, devenind povestea unei generaţii pierdute.

În 1939, în Angelina, un prăfuit orăşel californian, segregarea rasială e un fapt cotidian: în curtea şcolii se joacă doar copiii albi, iar la sfârşitul orelor numai copiii japonezi se grăbesc spre casă. Satomi Baker, „o fată de paisprezece ani a cărei frumuseţe viitoare deja se întrevede“, pe jumătate japoneză, înfruntă prejudecăţile şi clişeele americane cu impetuozitatea specifică vârstei:  neaparţinând în întregime nici uneia din cele două lumi, în fiecare din ele e percepută drept o străină.

La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, tatăl ei se înrolează voluntar şi îşi pierde viaţa în atacul de la Pearl Harbor. Comunitatea japoneză, tolerată până atunci, este învinuită şi demonizată, iar în scurtă vreme toţi membrii ei sunt deportaţi într-un lagăr dintr-o zonă aridă. Nici fiica şi văduva unui erou american nu sunt scutite de tratamentul cuvenit celor care au fie şi „o singură picătură de sânge japonez“, Satomi şi Tamura, mama sa, fiind trimise în lagărul de la Manzanar, populat cu peste o sută de mii  de persoane, de la nou-născuţi la bătrâni.

Pentru Satomi începe o călătorie complicată, a maturizării precoce, a descoperirii de sine şi a afirmării identităţii într-o societate încă nepregătită să o accepte. Lungul drum pe care-l parcurge Satomi de la adolescenta sălbatică la tânăra care-şi găseşte împlinirea pe Coasta de Est este redat de Maureen Lindley, într-o poveste fascinantă.

Scriitoarea britanică Maureen Lindley s-a născut în Berkshire, dar şi-a petrecut copilăria in Scoţia. A practicat diverse meserii, printre care cea de fotograf, comerciant de antichităţi şi designer de modă, iar într-un final s-a specializat în psihoterapie. A debutat în 2008, cu romanul „The Private Papers“ of Eastern Jewel, devenit bestseller internaţional. „O fată ca tine“ („A Girl Like You“), publicată în 2013, este a doua ei carte. În prezent, Maureen Lindley locuieşte împreună cu soţul său în zona Wye Valley,  aflată între Anglia şi Ţara Galilor.

Citiţi în exclusivitate un fragment din romanul „O fată ca tine“ de Maureen Lindley:

„Tamura a renunţat repede la iluziile pe care şi le făcea în legătură cu Manzanar şi s-a hotărât să vadă partea bună a lucrurilor. Cât despre Satomi, ea, la fel ca jumătate din deţinuţi, veghează şi aşteaptă. Aşteaptă să se anunţe că au fost închişi din greşeală, că războiul s-a sfârşit, poate că va urma ceva şi mai îngrozitor. Ori de câte ori se adună mai mulţi la un loc vorbesc cu speranţă, dar şi cu teamă.

— Aţi mai auzit ceva?
— Parcă s-au înmulţit gardienii, nu credeţi?
— S-a auzit o împuşcătură azi-noapte sau mi s-a năzărit mie?
Cea mai mică schimbare a rutinei zilnice capătă un înţeles, îi nelinişteşte pe toţi. Iar zvonurile, la fel ca furtunile de nisip, se iscă din nimic.
— O să ne împuşte pe toţi.
— Eu am auzit că doar pe bărbaţi.
— Mie mi-a spus un gardian că o să ne trimită pe toţi în Japonia cu vaporul.
Pentru cei din generaţia Nisei a fi trimis în Japonia e ca şi cum ai fi împuşcat. La urma urmei, ei sunt americani, născuţi aici, pe deasupra hrăniţi cu imaginea nemernicilor galbeni şi sadici, a japonezilor criminali. Cum să le fie mai bine în Japonia? Americanii japonezi sunt altă rasă decât strămoşii lor. Ei sunt democraţi, cetăţeni moderni, mândri de modul de viaţă american. Totuşi unii din tineri au început să pună la îndoială aceste idei. Îşi spun Kibei  şi se bucură la gândul că s-ar întoarce în Japonia. Doar e patria mamă, îşi spun unul altuia, ţara de baştină a părinţilor. Nu vor să stea închişi aici. Umblă prin lagăr în grupuri, nu ascultă de sfaturile celor mai mari ca ei şi le dau tuturor de furcă. Îi provoacă pe gardieni stând în apropierea gardurilor, alergând pe alei noaptea, urlând unul la altul.
— Nu ne aduc decât necazuri, zice Haru. Ne fac tuturor viaţa mai grea.
— Măcar au curaj, îl contrazice Satomi. Trebuie să recunoşti.
— Ei, na, asta numeşti tu curaj? Curajul lor ne face pe toţi trădători.
Încercând, ca mulţi alţii, să le contracareze influenţa şi să-şi arate loialitatea faţă de America, Haru s-a înscris în Liga Cetăţenilor Americani. Membrii ligii au cerut să fie primiţi în armata americană. Haru, de exemplu, abia aşteaptă să lupte pentru ţara lui, să meargă la război în numele ei. Dar loialitatea lui primeşte o lovitură grea atunci când o sută unu orfani sunt aduşi în Manzanar. Zvonul că vor fi cu toţii împuşcaţi învie din nou. Altminteri de ce ar arunca copiii în închisoare, ce rău pot face ei?
Directorul lagărului, domnul Merrit, a primit de la colonelul Bendetsen, cel care a avut ideea evacuării, ordinul să-i închidă pe copii în lagăr. Bendetsen n-a vrut să ia în seamă rugăminţile disperate ale familiilor adoptive şi ale misiunilor catolice care îi aveau în grijă şi care cereau să nu-i ia.
— Sunt membri ai familiei noastre.
— Sunt doar nişte copii, dacă stăm să ne gândim.
— Ce rău ar putea face, de vreme ce stau cu noi?

Surd la rugăminţile lor, colonelul a insistat până în pânzele albe că acei copii ar putea deveni o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Unii au venit la Manzanar lăsând în urmă familiile de albi care îi adoptaseră, plângând pierderea celui de-al doilea rând de părinţi. Printre ei sunt bebeluşi de şase luni, născuţi, se spune, de fetele de vârstă şcolară din alte lagăre. Mai sunt copilaşi care abia învaţă să meargă şi alţii mai mari, de vreo şase ani, complet descumpăniţi de ce li se întâmplă.

Simţind că ceva e schimbat, bebeluşii plâng, cerând să li se dea atenţie. Copiii mai mari se strâng unul într-altul în tăcere, speriaţi de vocile groase ale gardienilor şi de lucirea mată a puştilor.
Deţinuţii din Manzanar sunt tulburaţi de venirea copiilor. Vederea acestor fiinţe nevinovate aduse în lagăr îi întăreşte în convingerea că nebunia nu are limite.
— De ce i-ar fi luat din familiile de albi, dacă n-ar vrea să ne omoare pe toţi?
— Asta trebuie să fie adunarea cea mare, finală.
Dacă e să-i cauţi după rasă, copiii sunt amestecaţi, unii n-au decât o optime de sânge japonez. Cei blonzi ies în evidenţă, amintind că până şi o picătură de sânge japonez, oricât de îndepărtată ar fi originea ei, te incriminează. Privindu-i pe copilaşi, lui Satomi îi vine greu să creadă că ura faţă de japonezi nu e atât de puternică încât să nu ducă la genocid.
— Cum ar putea copiii ăştia să fie o ameninţare pentru cineva? spumegă ea de furie.
Haru, pe de altă parte, e deznădăjduit. Ar vrea să-i fie credincios ţării lui, dar când îi aude pe copii cântând God Bless America se vede nevoit să fie de acord cu Satomi: nu mai înţelege nimic.
Odată cu stabilirea celor mici în Satul Copiilor, adică în cele trei barăci mari, acoperite cu carton gudronat, ridicate în grabă anume pentru ei, temerile privind uciderea în masă a deţinuţilor se risipesc, lăsând locul altor zvonuri. Speranţele se leagă de vestea că li se va da voie să plece acasă. După o vreme însă, tocmai această speranţă îi face să pară nesăbuiţi. Cu cât mai mult speri să ajungi acasă, cu atât mai îndepărtată e clipa aceea.“ (fragment din romanul „O fată ca tine“ de Maureen Lindley, traducere din engleză de Irina Bojin, Colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu; drepturi de autor © Humanitas Fiction 2016)