Liviu Tofan este fost şef al serviciului de ştiri şi mai apoi director adjunct al Departamentului românesc al postului de radio Europa liberă,

Lucrarea, rezultat al unei vaste operaţii de documentare şi cercetare, al examinării şi interogării minuţioase a peste 130 de dosare despre banda lui Ilici Ramiro Sanchez, cunoscut sub numele de Carlos, terorist internaţional cu un oarecare pedigree dobândit în urma unor acţiuni criminale de răsunet desfăşurate în diverse ţări din Europa ( cu o predilecţie cvasi-obsesivă pentru Franţa) şi în spaţiul ţărilor arabe are nu doar meritul de a reconstitui extrem de riguros etapele preliminarii, desfăşurarea şi consecinţele atentatului comis la 21 februarie 1981 împotriva postului de radio Europa liberă ori a ceea ce s-a întâmplat mai apoi cu toţi cei implicaţi în plănuirea, sponsorizarea şi punerea în practică a respectivului act terorist.

Nu recapitularea faptelor, oricât de detaliată ar fi aceasta, e principala calitate a cărţii lui Liviu Tofan. Semnatarul ei nu şi-a dorit să scrie un roman de aventuri, oricât de senzaţionale şi de tentante în acest sens ar fi fost evenimentele. Ci să stabilească sensuri şi să răspundă la o serie de întrebări ce se nasc atunci când ai curiozitatea de a trece dincolo de recompunerea unui puzzle şi de punerea în ordine a  unor încâlcite serii de fapte. Fapte care şi-au dezvăluit o parte din dedesubturi la destulă vreme după comiterea lor.

Fapte

 În ceea ce  mă priveşte, am aflat despre atentatul din seara de sâmbătă, 21 februarie 1981, ora 21.50, la puţine minute după comiterea lui. În pofida sperieturii, dar profitând de faptul că încercarea de aruncare în aer a Radioului american cu sediul la München nu a afectat în niciun fel birourile Departamentului românesc, dar nici instalaţiile ce asigurau emisia întregului complex Europa liberă-Libertatea, echipa de serviciu la Ştiri, adică redactorul Dan Comşa, crainicul Ion Ioanid şi dactilografa Anca Tyllo Vorvoreanu, au avut răgazul de a redacta şi transmite pe post o scurtă informaţie despre explozia produsă în perimetrul Radioului. Imediat după difuzarea respectivei informaţii, poliţia bavareză, dar şi serviciul de securitate al Radioului au dispus încetarea emisiunilor tuturor departamentelor naţionale.

Programul nu a fost reluat decât a doua zi dimineaţă la ora 8 (7, ora Münchenului), în conformitate cu grila de emisie. Cum pentru o zi de duminică, grila (schema de program, cum i se spunea atunci) prevedea fie difuzarea unor emisiuni preînregistrate, fie a unor reluări şi a extrem de puţine emisiuni noi (Programul politic) ori live (buletinele de ştiri), un ascultător, oricât de experimentat şi de rafinat ar fi fost el, ar fi putut sesiza foarte puţine consecinţe ale evenimentelor din seara precedentă. Eşecul moral a devenit încă şi mai limpede, încă şi mai usturător luni dimineaţa când personalul Europei libere, revenit la lucru, şi-a făcut pe mai departe exemplar datoria.

 În conformitate cu deontologia Radioului, nimeni nu s-a lansat în speculaţii cu privire la explozia ce a afectat grav nu doar clădirea, ci şi angajaţii de serviciu ai Departamentul cehoslovac. Nimeni nu a avansat nume de suspecţi.

În timp, a devenit tot mai clar că a fost o acţiune cu caracter terorist, comandată de serviciile secrete comuniste al căror autor a rămas multă vreme necunoscut.

Limpeziri şi întrebări

De abia în iulie 1990, graţie unei depeşe difizată de agenţia de presă maghiară MTI, s-a aflat că executanţii atentatului făceau parte din echipa lui Carlos şi că misiunea lor era aceea de anihila Departamentul românesc. S-a mai aflat şi că explozia a avut drept comanditari regimul comunist de la Bucureşti, Securitatea română şi pe Nicolae Ceauşescu personal. Pe Nicolae Ceauşescu fiindcă doar el avea căderea de a aproba onorariul cerut de terorişti. Se ştia că preşedintele României comuniste şi-ar fi dorit nu doar aducerea Radioului în incapacitatea tehnică de a mai emite, ci şi omorârea a unui cât mai mare de redactori pe care îi percepea drept duşmani personali, în frunte cu Noel Bernard, directorul Departamentului românesc. În cartea sa Orizonturi roşii, fostul general de Securitate Ion Mihai Pacepa confirmă acest lucru. Şi mai arată cât de obsedat era Ceauşescu de ceea ce se spunea la Europa liberă.

Or, de aici încep întrebările. Ca de exemplu. Să nu fi ştiut oare atentatorii unde anume se găsea Serviciul românesc al REL? Să nu le fi fost oare acestora clar că acesta era foarte bine protejat nu atât prin măsuri speciale de securitate, cât mai cu seamă de arhitectura clădirii?  De ce atentatul a avut loc seara şi mai ales într-o zi de weekend, când era imposibil ca cei plătiţi cu punerea lui în practică să nu ştie că numărul celor aflaţi în clădirea de pe Oettingenstrasse era extrem de limitat? Să fi ignorat oare atât Securitatea română, cât şi atentatorii că Noel Bernard lipsea din post, din motive de boală, de aproape două luni?

Cartea lui Liviu Tofan răspunde nu doar la aceste întrebări, ci şi la altele. Ea demonstrează că planul lui Carlos, al adjunctului său Weinrich şi al întregii echipe, era doar de a se face că aruncă în aer Europa liberă. Lucru târziu înţeles de mai marii Securităţii române, de primitivul general Nicolae Pleşiţă, pe atunci şef al CIE. Cartea arată că, în realitate, Şacalul şi oamenii lui au pus la cale o mare cacealma, favorizaţi de crasul neprofesionalism al generalului Nicolae Pleşiţă şi al ofiţerilor însărcinaţi de acesta să ţină legătura cu Carlos, Sergiu Nica şi Ion Diaconescu/Deaconescu, indivizi care nici măcar nu ştiau limba engleză, deşi lucrau în domeniul informaţiilor externe. Că alegerea însăşi a lui Carlos pentru executarea acestei operaţiuni de terorism internaţional era extrem de neinspirată, individul fiind un playboy guraliv, care la beţie vorbea vrute şi nevrute. Că vulnerabilităţile şi caracterul lui Carlos era cunoscute de mai toate serviciile secrete comuniste care îl calificau pe Carlos şi ai săi ba “pseudorevoluţionari”, ba “imprevizibili”, ba “aventurieri”, ba “suficienţi”, ba “confuzi”. Ba chiar “factori de risc”. Numai Securitatea română nu a fost sensibilă la toate acestea şi a mizat pe un cal mort.

Mergem însă mai departe pe şirul interogaţiilor, aşa că nu putem exclude întrebarea: cum de şi-au permis Carlos şi echipa lui doar să mimeze îndeplinirea sarcinii pentru care fuseseră angajaţi şi plătiţi de Securitate? Cum se explică reacţia slabă, ezitantă a acesteia faţă de cacealmaua căreia i-a căzut victimă? De ce au fost mult mai dure serviciile secrete maghiare care le-au cerut lui Carlos şi oamenilor săi părăsirea teritoriului Ungariei decât omologii lor români? Sunt întrebări la care cartea lui Liviu Tofan nu răspunde. Şi asta fiindcă autorul ei, fidel deontologiei postului la care a lucrat vreme îndelungată, nu agreează speculaţiile.

Şacalul Securităţii demontează strălucit mitul “Securităţii patriotice”, dovedindu-i cu probe, argumente şi interpretări convingător şi inteligent articulate caracterul de organizaţie teroristă aflată în serviciul terorismului de stat, înţeles ca unul dintre descriptorii de bază ai regimurilor comuniste, cu referiri concrete la cel de la Bucureşti.

Cartea insistă cu folos, dar şi cu curaj nu doar asupra dezvăluirii destinului curios, asupra morţilor suspecte, premature ce s-au abătut peste unii dintre ofiţerii români implicaţi în plănuirea atentatului, subliniind scăzutul apetit al autorităţilor române, al Serviciilor secrete, al justiţiei de după 1989, dar şi al liderilor politici de la Bucureşti de a dezvălui şi de a pune la dispoziţia oficialilor internaţionali şi a justiţiei europene detaliile referitoare la implicarea românească în ceea ce s-a întâmplat la 21 februarie 1981, dar şi înainte şi după.

O discreţie deopotrivă suspectă, dar şi vinovată, o discreţie menită să ne pună pe gânduri.

 

Liviu Tofan -Şacalul Securităţii- Teroristul Carlos în solda spionajului românesc

Editura Polirom, Bucureşti, 2013