Eugen Negrici a explicat cândva, de mult, că m-a ales pe mine pentru că numai eu mă bucur cu adevărat de primirea unui fazan. Că numai eu ştiu să-l gătesc. Şi că numai eu simt şi apreciez gustul delicat-sălbatic al cărnii lui.

Şi poate că mai e ceva, nespus de Eugen Negrici: numai eu înţeleg farmecul bărbătesc al vânătorii, împotriva căreia tună şi fulgeră efeminaţii intelectuali de azi (care mai sunt şi ipocriţi, declarându-se oripilaţi de împuşcarea unui fazan, dar mâncând fără nici o tresărire de emoţie nevinovaţi pui de găină).

Aşadar, în fiecare an, de ziua mea, Eugen Negrici îmi face cadou un fazan. Se poate vorbi deja de o tradiţie, iar eu iubesc tradiţiile, mai ales atunci când mă avantajează. Totul a funcţionat perfect până în anul în care am scris despre cartea lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, un articol sarcastic şi l-am publicat în România literară. Naiba m-a pus! Eugen Negrici nu a comentat gestul meu, dar, când a venit – vorba poetului proletcultist – ziua înscrisă cu roşu în calendar, nu mi-a mai adus niciun fazan. Ce trist!

Un timp, nu ne-am mai vorbit. Apoi timpul a vindecat rănile şi ne-am împăcat spontan, fără explicaţii. Am început să ne dăm din nou telefoane şi să râdem, de noi înşine şi de întreaga lume. S-a apropiat din nou ziua mea, iar eu mă rugam de Dumnezeu, în taină, ca Eugen Negrici să-şi reia obiceiul de a-mi dărui câte un fazan.

Ceea ce s-a şi întâmplat. În seara dinaintea zilei de 6 noiembrie, prietenul meu mai mare mi-a telefonat şi m-a anunţat că are un pachet pentru mine. Şi că vrea să mi-l aducă a doua zi, acasă. Îi venea uşor să facă asta, fiindcă trecea, în drum spre locul lui de vânat, chiar prin faţa casei mele de la ţară. I-am explicat că a doua zi nu voi fi acasă şi am convenit ca el să-mi arunce fazanul peste gard, bine împachetat, însă, ca să nu-l poată ataca pisicile.

A doua zi, după-amiaza, întorcându-mă acasă, am găsit pachetul în curtea mea, în iarbă, neatins de pisici. L-am dus înduioşat în casă şi l-am desfăcut.

În pachet erau doi fazani.