Întâlnire cu Mircea Vasilescu, Mircea Cărtărescu şi Ioan Stanomir despre „Cultura română pe înţelesul patrioţilor“

Marţi, 15 ianuarie, de la ora 19.00, la  Librăria Humanitas de la Cişmigiu, a avut loc lansarea volumului "Cultura română pe înţelesul patrioţilor" de Mircea Vasilescu, recent apărut la Editura Humanitas.

La eveniment au vorbit, alături de autor, Mircea Cărtărescu şi Ioan Stanomir, iar seara s-a încheiat cu o sesiune de autografe.  „Citind foarte multe gazete din ultimii aproape 30 de ani (în special articolele scrise de intelectuali), mi s-a părut că detectez un soi de «mare dezordine culturală»: se scrie şi se vorbeşte mult despre «cultura română», dar adesea discuţiile nu se leagă, polemicile se pierd în reacţii emoţionale, iar diversitatea accepţiilor termenului «cultură» complică şi mai mult lucrurile. Presa culturală nu are impact dincolo de cititorii cultivaţi şi interesaţi, iar presa cea de toate zilele, reţelele sociale şi site-urile sunt un factor de amplificare a acestei «dezordini». Peste care pluteşte discursul patriotic, sentimental, emoţional despre «cultura naţională», «valorile noastre perene», «contribuţia culturii noastre la patrimoniul universal» şi alte asemenea formule utilizate până au devenit clişee, poncife, vorbe goale. Nu am pretenţia «să fac ordine». Nu-mi propun să dau soluţii. Încerc doar să pun întrebări şi să provoc reflecţii. O bună parte dintre zgomotele şi scandalurile tranziţiei ar fi fost mai bine temperate dacă pe deasupra societăţii româneşti ar fi plutit mai mult îngerul reflecţiei decât demonul de a afirma «tăria opiniunilor»“, a declarat  MirceaVasilescu.

FRAGMENT

„S‑a vorbit despre „două Românii“. Dar se vorbeşte despre asta de peste 25 de ani, ca şi despre susţinerea din străinătate a manifestanţilor antiguvernamentali, despre destabilizarea ţării şi despre imaginea României în lume. Nimic nou. Toate aceste teme zac în spaţiul public aproape permanent: din când în când, scot capul la iveală din adormire, încing spiritele şi ocupă scena. Aşa că sunt reluate şi tocate mărunt, în marea sărăcie de idei în care se zbate de ani întregi o bună parte din mass‑media. Principalele consecinţe ale acestei risipe de vorbe pe aceleaşi pseudo‑subiecte sunt că nu se ating problemele esenţiale, iar discuţia nu avansează. Nu e, de fapt, o dezbatere. E mai degrabă o confruntare între monologuri ferme şi ireconciliabile, printre care cu greu se strecoară şi câteva opinii mai nuanţate. Cu unele „pauze de respiraţie“, cam aceasta este atmosfera dominantă în societatea românească de la căderea comunismului şi până azi. Un soi de maniheism politizat şi ideologizat, care s‑a construit, în harababura tranziţiei, pe vechiul slogan stalinist „cine nu e cu noi e împotriva noastră“. Transformările postcomuniste – pentru care nu eram deloc pregătiţi în 1990 – au pigmentat acest mod de non‑gândire cu un pic de otravă suplimentară: clamarea, la tot pasul, a „dreptului la opinie“, deprins conştiincios de unii, superficial de alţii, deloc de unii dintre concetăţenii noştri. Dar invocat intensiv şi extensiv de toată lumea. De ce? Pentru că se poate. E libertate şi avem drepturi.

Aici, cred, intrăm pe nesimţite în sfera culturii. A culturii politice, sociale, dar şi a culturii‑pur‑şi‑simplu. Cu „două  Românii“ sau nu, cu politică sau fără, protestele au evidenţiat, după părerea mea, o problemă culturală. Un deficit de cultură a libertăţii şi de cultură în general. Dacă unii vor linişte şi stabilitate în ţară (aşa cum cerea fostul preşedinte Ion Iliescu încă din 1990), iar alţii simt nevoia să reacţioneze manifestând în piaţa publică este pentru că ei se raportează la culturi diferite. Dacă unora li se pare că o manifestaţie civică e „plătită din afară“, de către forţe ostile ţării, iar altora li se pare firesc să‑şi consume timpul stând în piaţă, pe un ger cumplit, ca să‑şi exprime opiniile e pentru că cele două categorii se revendică de la două moduri diferite, din punct de vedere cultural, de a înţelege relaţia cu „străinătatea“, dar şi cu formele libertăţii de exprimare. Dacă unii se tem de „globalismul nivelator“, iar alţii manifestează – în faţa Guvernului României – cu lozinci scrise în limba engleză e pentru că între cele două categorii există diferenţe culturale. Dacă şi unii, şi ceilalţi, sunt patrioţi şi preocupaţi de imaginea României în străinătate, dar nu înţeleg acelaşi lucru prin această formulă repetată ca o mantra de aproape trei decenii, e pentru că nu se pot pune de acord, cultural vorbind, asupra unor întrebări: ce înseamnă „imaginea României“ şi de ce ţinem atât de mult ca aceasta să fie bună pentru străini? Dacă există, într‑adevăr, „două Românii“ (sau mai multe), cum pot fi ele puse de acord asupra câtorva chestiuni esenţiale? Oare nu cultura e cea care ar trebui să le unească? Nu se spune că identitatea naţională se formează în primul rând prin cultură? Şi ce înseamnă, de fapt, cultura română? Dacă într‑un sondaj de opinie s‑ar pune întrebarea „Iubiţi cultura română?“, probabil că aproape toţi ar răspunde „da“. Şi‑atunci de ce nu ne înţelegem?

Încerc să răspund pe parcursul acestei cărţi". („Cultura română pe înţelesul patrioţilor“ de Mircea Vasilescu, Copyright Editura Humanitas)

Mircea Vasilescu este profesor la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, unde a înfiinţat şi a coordonat programele de master „Teoria şi practica editării“ şi „Studii literare“. Predă cursuri despre mass-media, politici culturale, marketing cultural, presă culturală. A fost redactor-şef al revistei Dilema veche între 1998 şi 2015, a iniţiat şi a organizat Festivalul Dilema Veche de la Alba Iulia. A fost membru în boardul editorial Eurozine (www.eurozine.com), reţeaua revistelor culturale europene (2008–2012). A publicat, între altele, volumele: „Iubite cetitoriule…“: Lectură, public şi comunicare în cultura română veche, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001; Mass-comédia: Situaţii şi moravuri ale presei de tranziţie, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001; Europa dumitale: Dus-întors între „noi“ şi „ei“, Editura Polirom, Iaşi, 2007; Eurotextes: Le continent qui nous sépare, MetisPresses, Geneva, 2010. A tradus din Michel Foucault, François Furet, Sergio Romano.