Îngerul cel de toate zilele

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ne proiectăm asupra altora visele, cu îngeri şi cu demoni. Iar atunci când întâlnim un înger, îl revendicăm cu lăcomie. Ne facem culcuş din aripile sale, chiar dacă astfel îl împiedicăm să mai zboare. Ca să nu ne părăsească. Să nu mai bucure şi pe altcineva. Fidelitate. Sau egoism feroce. Un înger domestic, iată monstrul pe care îl creează frică noastră cea pământească.

Astfel am recitit, după mulţi ani, o poveste dn colţul de lume al copilăriei mele. Fata care zâmbea tot timpul. Demult, îmi părea o idealizare legitimă. O dorinţă de absolut, o încercare de a regăsi jumatea pierdută, ca în mitul androginului scris de Platon. Dar, dacă ar fi adevărată, astăzi aş vedea doar cruzimea posesiunii.

Să ştii să nu opreşti zborul unui înger, îmi pare acum mai mult şi mai greu decât să îi construieşti orice palat.

Într-un sat, mic şi prăfuit ca toate satele, nimeni nu ştie când, în timpul poveştilor fără vârstă, trăia o fată care zâmbea tot timpul. Nimeni nu-şi amintea să o fi văzut altfel. Zâmbetul ei umplea de lumină pe oricine o privea. Toţi cei care o întâlneau îşi uitau de griji şi plecau cu o fărâmă din zâmbetul ei pe buze. Când erau necăjiţi, oamenii veneau să îi privească chipul şi nu se mai duceau la templu. Şi astfel, fără să vrea, zâmbetul ei sfida zeii.

Aceştia i-au trimis necazuri şi supărări de tot felul. Dar zâmbetul nu i-a pierit. Ba parcă, pe zi ce trece, devenea mai intens. Tot ce atingea, tot ce privea parcă îi păstra zâmbetul. Acesta, impregnat încet în fibră lucrurilor, lumina discret, ca aureola unui sfânt modest în desăvârşirea să.

Zeus i-a trimis incendii, dar focul se plimba vesel împrejurul casei ei şi părea că se joacă cu lemnul. Marte i-a trimis tâlhari, dar aceştia i-au cerut iertare şi au plecat fericiţi. Afrodita i-a trimis o pedeapsă cumplită: i-au picat toţi dinţii. Dar zâmbetul îi era la fel de frumos, şi tot mai mulţi oameni veneau să o vadă. În templu nu mai intra aproape nimeni.

Până într-o zi, când fata, devenită femeie, s-a îndrăgostit. Oamenii nu au mai văzut-o de atunci zâmbind. Pentru că nu îi mai zâmbea decât iubitului, atunci când rămâneau singuri. Oamenii deveniră trişti, nimic nu mai mărgea cum trebuie, obiectele îşi pierdeau lumina, dar templele rămâneau tot goale. Nimeni nu se mai putea întoarce la zei după ce icoană lor fusese zâmbetul acelei femei.

Ei au venit în pelerinaj, înainte de căsătorie, să o roage să le mai zâmbească măcar o dată. Dar femeia nu îi mai putea zâmbi decât soţului. Şi atunci oamenii au înţeles zâmbetul ei: era promisiunea iubirii. În aşteptarea alesului, femeia îşi împărţea dragostea celor din jur, iar aceştia i-o întorceau.

Oamenii l-au blestemat pe soţ, ca pe un hoţ de rai, aşa cum l-au blestemat zeii pe Prometeu pentru că le furase focul. Apoi au plecat, şi, cu vremea, au uitat-o pe femeia care zâmbea tot timpul. Lucrurile arătau cum fuseseră înainte de zâmbetul ei, oamenii începuseră să meargă iar la temple. Numai la casa femeii totul era lumină.

Uitat de lume, zâmbetul ei se revărsase asupra soţului, care începuse să zâmbească şi el pe zi ce trece tot mai frumos. Deveniseră îndrăgostiţii care zâmbeau tot timpul, departe de ceilalţi.

Asta până într-o zi, când femeia a născut o fetiţă, cu un zâmbet şi mai minunat. Şi iarăşi oamenii au venit în casa ei, şi zâmbetul fetiţei a început să lumineze lumea. Şi ei sperau ca fetiţa nu se va îndrăgosti niciodată, că zâmbetul ei nu va aparţine unuia singur, ci va fi al tuturor, căci oamenii aveau mare nevoie de el.

Şi de atunci oamenii spun că iubirea este un blestem de care unii oameni ar trebui feriţi. Căci dragostea acelei fiinţe le va răpi zâmbetul ei, şi asta nu îşi dorea nimeni. Dar această speranţă este zadarnică, căci orice zâmbet este promis din vecie şi oamenii nu îl pot păstra.

Îngerii mor de ispita din lume. Dacă întâlniţi pe cineva al cărui zâmbet va pătrunde până în suflet, nu puneţi un glob de sticlă în jurul său. Nu vă aparţine. Destinul nu face livrări exclusive la domiciliu. Nici măcar Platon, marele filosof, nu trebuie luat întotdeauna în serios. Să ne bucurăm de cei care ne bucură, să fim oglinzi ale zâmbetelor pe care le primim. Nu pivniţe cu gratii de aur.

Dragostea se hrăneşte cu distanţe potrivite şi discrete.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite