Ko Un, cel mai important poet sud-coreean, nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: „Să fiu poet e ca o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Poetul Ko Un a venit pentru prima dată în România, fiind unul dintre invitaţii speciali ai Festivalului Internaţional de Poezie din Bucureşti, unde şi-a lansat cartea „Timp cu poeţi morţi“ Foto Getty
Poetul Ko Un a venit pentru prima dată în România, fiind unul dintre invitaţii speciali ai Festivalului Internaţional de Poezie din Bucureşti, unde şi-a lansat cartea „Timp cu poeţi morţi“ Foto Getty

Cel mai important poet contemporan al Coreei de Sud, Ko Un (83 de ani), nominalizat la premiul Nobel pentru Literatură, cu o operă colosală care cuprinde peste 155 de cărţi, a venit pentru prima dată în România la cea de-a şaptea ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie din Bucureşti (FIPB). Ko Un a vorbit, pentru „Weekend Adevărul“  despre trecutul său împovărat şi singura terapie care l-a salvat de fiecare dată: refugiul în versuri.

La finalul conferinţei dedicată lansării cărţii sale, „Timp cu poeţi morţi“, Ko Un nu şi-a încheiat discursul rostind doar obişnuitele mulţumiri politicoase. S-a ridicat de pe scaun în faţa oamenilor – jurnalişti, poeţi, ambasadorul Kim Eun-joong al Republicii Coreea de Sud –, a luat microfonul în ambele mâini şi a început să cânte. Poetul de 83 de ani, cu pălărie pe cap, un om firav şi cu o voce şoptită, blândă, a cântat, drept recunoştinţă, „Arirang“, un cântec popular coreean, considerat imnul neoficial al ţării. Un fel de doină românească. Poate că prezenţa în România a celui mai important poet sud-coreean a avut prea puţine ecouri în spaţiul public. Dar miercuri, 18 mai, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“ din Bucureşti, oamenii au amuţit din cu totul alte motive. Erau puţinii norocoşi care luau parte la acest moment animat, emoţionant, poate irepetabil. Şi n-ar fi de mirare chiar să povestească întâmplarea într-o zi prietenilor. Poate vă veţi întreba de ce.

„O comoară naţională“
Ko Un este considerat în Coreea „o legendă vie“, „un fenomen“, „o comoară naţională“, şi ca poet, şi ca om. A semnat mai mult de 155 de volume, dintre care 70 sunt cărţi de poezie. Celebrul poet american Allen Ginsberg a scris despre el: „Ko Un este un poet uriaş, o combinaţie între savantul budist, înflăcăratul liberal politic şi istoricul ştiinţelor naturii“, deşi pe poetul sud-coreean vorbele acestea mari mai mult îl stânjenesc. Aici, în România, se crede „un impostor“. Că e, de fapt, un invitat „nepoliticos“, pentru că singurul scriitor român pe care l-a citit şi pe care-l cunoaşte e poeta Ana Blandiana. „Pentru că nici eu nu ştiu foarte multe despre poeziile – cu siguranţă strălucite – ale scriitorilor români, atunci poemele mele nu au cum să fie considerate valoroase“, a spus Ko Un pentru „Weekend Adevărul“. „Şi nu – ţine să adauge – nu sunt modest, e un adevăr“.

Ko Un Coreea

Ko Un s-a născut în 1933, în Gunsan, Provincia Jeolla de Nord din sud-vestul Coreeei de Sud. A început să scrie poezie când avea 12 ani. „Într-o zi, am găsit întâmplător pe stradă o carte de poezii scrisă de poetul coreean Han Ha-un, bolnav de lepră, şi am fost atât de impresionat de ea, încât am început să compun şi eu versuri. Dar cartea lui a fost mai degrabă o revelaţie, a apărut ca o lumină, n-a reprezentat motivul pentru care am devenit poet“, spune Ko Un, care a crescut într-o familie simplă, de oameni gospodari, cu o bibliotecă micuţă în casă. Îşi aminteşte şi acum: prima poezie pe care a scris-o era despre o soră pe care n-a avut-o niciodată.

„Zgomotul“ lumii blocat într-o ureche
În adolescenţă, cunoaşte în mod direct atrocităţile Războiului din Coreea (1950-1953): îi sunt ucişi membri ai familiei, prieteni, chiar şi iubita. Suferă prima cădere nervoasă şi recurge la un gest disperat: în încercarea de a bloca „zgomotul“ lumii şi al războiului, îşi toarnă acid într-o ureche, cu care nu va mai auzi niciodată. Înainte de sfârşitul războiului, se retrage într-o mănăstire budistă seon (zen-ul coreean) şi devine călugăr. Nu împlinise 20 de ani. „Budismul, nu ca religie neapărat, ci mai mult ca senzaţie, m-a atras ca un magnet şi a devenit parte din mine. E ca mâncarea pe care o consum zilnic – face parte din pielea şi oasele mele“, spune Ko Un despre decizia de a deveni călugăr budist. Acolo, la mănăstire, în 1960, publică şi primul său volum de versuri.

Dacă îmi va deschide cineva mormântul la câţiva ani de la moartea mea, îl va găsi plin nu cu oasele mele, ci cu poeme scrise în întunericul criptei... Sunt prea ataşat de poezie? Pentru că poemele mele există solidar cu un rămas-bun spus poeziei; ataşamentul meu este, de fapt, o faţetă a izbăvirii de poezie. Ko Un poet sud-coreean

După doi ani, fuge. Se izolează în insula Jeju, unde înfiinţează o şcoală caritabilă, predă limba coreeană şi continuă să scrie poezii. Devine alcoolic şi suferă de insomnie. Are repetate tentative de sinucidere, dar sfârşitul nu e deloc pe aproape. După 1967 se mută în Seul şi tot de-atunci devine un scriitor tot mai cunoscut. Totuşi, momentul de turnură al vieţii sale, spune Ko Un, are loc în 1970: într-o zi, trezit dintr-un somn alcoolic pe podelele unui bar, citeşte într-un ziar povestea tânărului muncitor Jae Tae-il, în vârstă de 22 de ani, care s-a sinucis dându-şi foc în semn de protest faţă de condiţiile proaste de muncă din fabrica unde acesta lucra.

Când viaţa capătă alt sens
„Sinuciderea tânărului muncitor m-a marcat atât de tare, încât am hotărât imediat să mă implic în protestele de stradă împotriva regimului dictatorial al lui Park Chung-hee (n.r. – preşedintele Coreei de Sud din ’61 până în ’79, când a fost ucis). Viaţa mea a căpătat un alt sens de atunci“, mai spune Ko Un, care a devenit, de atunci, un fervent activist împotriva regimului militar din „Ţara dimineţilor liniştite“. Este aspru pedepsit pentru atitudinea sa: persecutat ani la rând de KCIA (Serviciul Coreean de Informaţii), torturat şi arestat. Primeşte, în 1980, o condamnare la 20 de ani de închisoare, dar, după doi ani, este eliberat datorită protestelor internaţionale.

În tot acest timp şi mai ales după ’83 – când se căsătoreşte cu Lee Sang-Wha, o profesoară de literatură engleză –, Ko Un scrie poezii pe bandă rulantă. Mai exact: 110 cărţi, printre care cele şapte volume din „Muntele Paekdu“ şi opera sa colosală în 30 de volume, „Maninbo“, adică „Zece mii de vieţi“, care cuprinde 4.001 poeme. 4.001! Mai scriem o dată.

„Oricine poate să fie poet“
„Ko Un scrie poezie aşa cum respiră“, spun unii critici, alţii îl numesc adesea „Ko Unii“, datorită caracterului său prolific care se aseamănă cu un vulcan activ. De la puştiul rătăcit, inspirat de o carte găsită pe jos, Ko Un e acum un prizonier al poeziei. Cum aşa? „Să fiu poet a fost mai degrabă o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă decât o alegere pe care am făcut-o. Poezia a fost pentru mine Steaua mea polară – şi acum, şi când aveam 18 ani. Când cineva îmi spune că parcă am fost predestinat să fiu poet, îmi doresc să nu-mi mai sfârşesc viaţa ca un poet. Cu alte cuvinte, aş vrea să fiu o poezie la sfârşitul poetului. O poezie. Nu un poet!“, spune Ko Un, care are ferma credinţă că orice om are în el o inimă „poetică“. „Oricine poate să fie poet, pentru că poezia nu e un simplu job sau o expresie oarecare a literaturii, este o stare a firii, e în noi!“, mai spune cu un larg zâmbet pe faţă.

Ko Un Coreea

Ko Un a primit peste 30 de premii literare naţionale şi internaţionale, a fost invitat la peste 80 de festivaluri internaţionale de poezie şi literatură din întrega lume, iar scrierile sale au fost traduse în peste 25 de ţări. De câţiva ani, este candidatul întâi al Coreei de Sud laPremiul Nobel pentru Literatură, iar numele său e tot mai des vehiculat pe listele scurte neoficiale pentru prestigiosul premiu. Cine ştie? Poate într-o zi, câţiva norocoşi le vor povesti apropiaţilor despre cum „laureatul Nobel Ko Un“ le-a cântat o doină coreeană la BCU.

Volumul „Timp cu poeţi morţi“ al lui Ko Un a apărut la Editura Tracus Arte şi a fost lansat la cea de-a şaptea ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie, care a avut loc în perioada 18-22 mai în Bucureşti. Coperta cărţii este după o pictură realizată de fiica poetului, Cha-Ryong Ko.

Unde mi-a dispărut frontiera?

Nu e drept! Greşit, greşit, greşit!
Întreaga peninsulă coreeană s-a transformat în Seul.
Oh! E patria strălucitoarelor mii de events,
dar şi eu, şi tu, noi toţi luăm chipul New York-ului.
Devenim un fel de hub, o făcătură de hub.

Dar vă spun: am ajuns să fim cele mai urâte şi
neruşinate centre.

Locul în care cândva noi am cunoscut ce este tristeţea,
locul din îndepărtare,
locul de unde nu am putut pleca până când de unde,
într-un final, am plecat
după ce am fost ţinuţi pe loc, ţinuţi pe loc,
duna de mâl a inimii mele,
locul senin unde, o dată la doi ani, gutuii înfloreau

locul de acum zece ani ce arăta neschimbat şi după zece ani,
locul în care am locuit împreună cu străbunica
şi străbunicul
pe care niciodată nu i-am văzut, dar care trăiau
în rama oglinzii înceţoşate a mamei,
locul în care nici măcar în vis nu există trecutul tatălui,
locul în care un tată fără minte ara câmpul străbun
când se lăsa întunericul,
locul în care adevărul sălăşluia la sat,
locul în care tu adormeai când adormeam şi eu,
locul în care unchiul pe care-l credeam mort s-a întors
în viaţă, locul în care banii pe arendă zdrobeau oasele în raport
de trei la şapte,
locul în care oamenii mureau închizându-şi ochii,
pentru că nu aveau putere să-i ţină deschişi,
locul în care oamenii cu nas mic şi pomeţi ridicaţi
îndurând o sărăcie feroce,
făceau plecăciuni în faţa spiritelor morţilor, în ritualurile
ancestrale,
locul în care planurile pe o sută de ani nu aveau
nici un rost,
locul în care oamenii stăteau împreună în zilele ploioase,
locul în care dacă cineva murea toţi îl boceau,
locul în care Kim era unchiul lui Jang,
locul în care Kim şi Eul erau veri,
locul în care domnul magistrat nu venea niciodată,
locul în care, în nopţile cu lună plină, imensă,
cineva ascuţea un cuţit de bucătărie şi sfârteca cu el
carnea văzduhului,
locul în care sensul îşi ţinea plecat capul în faţa
non-sensului,
locul pe care l-am lăsat în urma noastră...

Unde mi-a dispărut frontiera?

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite