Despre viaţă şi despre curgerea inexorabilă a timpului am discutat şi noi cu Pascal Bruckner.

Domnule Bruckner, cum de aţi ajuns să asociaţi existenţa umană cu tranzitul printr-un hotel?

Hotelul poate fi o metafora a vieţii. Suntem adăpostiţi pentru o noapte sau două şi ieşim de acolo sau nu. Hotelul poate fi o metaforă a sufletelor care călătoresc în timp, care la un moment dat se întrupează într-un corp şi care apoi pleacă mai departe.

În cartea dumneavostră faceţi refericire la o lume injustă numită generic „America”. Este vorba de America reală, de America de azi, cea a lui Donald Trump?

Nu este America lui Trump, ci America eternă. Trump nu a schimbat mare lucru în Statele Unite. Nu am aşteptat alegerea lui Trump ca să îmi fac o părere despre această ţară pe care, de altfel, o vizitez în fiecare an. Societatea americană este în multe privinţe o societate nebună şi de aici m-am inspirat pentru organizarea „hotelului” care apare în cartea mea.

Chiar voiam să vă întreb cum vă raportaţi dumneavoastră la Statele Unite ale Americii?

Am raporturi complexe cu Statele Unite. De love and hate aş putea spune. E o ţară pe care iubesc să o urăsc. Am rubedenii acolo, am şi locuit în America doi ani. Dar cu cât stau mai mult în America cu atât mai european şi mai francez devin. Am într-adevăr un raport foarte contradictoriu cu această ţară. Acolo găsesc lucruri pe care le ador şi lucruri pe care le detest profund, dar, nu mă întrebaţi de ce, continui să mă întroc acolo totuşi. Oi suferi de un soi de sindrom Stockholm.

Care sunt lucrurile pe care le adoraţi şi care cele pe care le detestaţi în Statele Unite ale Americii?

Ador atmosfera, dinamica, faptul că spaţiul e privit ca o frontieră ce trebuie mereu depăşită. Este o ţară a imensităţii. Poţi merge ore în şir fără să întâlneşti un suflet de om, mai ales în vest care e cea mai frumoasă parte. Se simte acolo o forţă pe care nu o regăseşti în Europa. Toată lumea munceşte, toată lumea are proiecte. Toţi vor să facă ceva cu viaţa lor, vor să devină self made man sau self made woman. Un lucru pe care îl detest este dificultatea de a alege ceva pentru că sunt prea multe variante pentru care să optezi. Urăsc mâncarea lor care e infectă. Nu suport narcisismul omniprezent al americanilor. Lupta tuturor împotriva tuturor, incultura generalizată, cu excepţia câtorva elite ce aparţin universităţilor, indiferenţa faţă de restul lumii, autosuficienţa tipic americană. Culmea e că, în general, americanilor le place Franţa. Problema e că noi, restul lumii, nu putem face nimic fără SUA. Fără SUA Europa ar fi prada sigură a tuturor cuceritorilor: ruşi, turci, islamişti radicali. Deci nu numai între mine şi SUA, ci şi între Europa şi Statele Unite este un raport complicat.

Un alt personaj important al romanului dumneavoastră este timpul. Cum vă raportaţi dumneavoastră, Pascal Bruckner, la timp?

Mă raportez la timp ca toată lumea. Sunt în timp, deci sunt supus aceluiaşi proces de îmbătrânire şi de degradare ca toate fiinţele aflate în timp. Dar, paradoxal, consider că timpul nu este doar un inamic ci şi un aliat. Cu ajutorul timpului poţi învinge tocmai timpul, desăvârşindu-te, dezvoltându-te, ducând la capăt proiecte. Aşa că eu încerc să fac din timp un prieten, dar un prieten despre care nu îmi fac iluzii. Ştiu că într-o zi mă va trăda. Însă câtă vreme eu şi timpul suntem prieteni, mă declat fericit în această viaţă.

În carte mai apare un personaj de-a dreptul magic, un ceasornicar care încearcă să creeze ceasul perfect. Timpul poate fi ţinut captiv într-un orologiu?

Nu, ar fi minunat, dar, din nefericire nu se poate. Cred că acesta este visul tututot ceasornicarilor: să construiască un obiect magnific care să absoarbă în el toate secolele şi toată istoria lumii, să existe un singur ceas care să resoarbă întreg universul. Deocamdată un astfel de ceas magic nu există. Acest vis reprezintă o gaură neagră în ceasornicărie. Aşa cum alchimiştii nu au putut transforma alte metale în aur, nici ceasornicării nu au putut ţine timpul captiv în orologiile lor, oricât de frumoase şi sofisticate au fost.

Ştiu că aţi venit în România şi pentru un proiect în teatru. Aveţi o relaţie specială cu regizoarea Chris Simion care a montat mai multe spectacole pe textele dumneavoastră.

Toate piesele mele au fost montate în România de Chris Simion. Şi ştiu că ea plănuieşte să ducă unul din spectacolele puse în scenă pe un text al meu la marele festival de teatru de la Avignon. O voi ruga să arunce un ochi şi pe această ultimă carte publicată în România, cea despre care vorbim, şi poate va reuşi să facă o dramatizare pornind de la ea. După părerea mea, Chris este foarte talentată. Are o capacitate incredibilă de a găsi idei inedite de adaptate a prozelor mele.

La ce mai lucraţi acum dacă nu e secret?

Lucrez la un eseu despre diabolizarea omului alb în discursurile politicienilor din Europa de Vest şi din Statele Unite, despre pericolul discursului extremist-feminist şi despre corectitudinea politică greşit înţeleasă. Şi aceste aberaţii tot din America ne-au venit. În unele campusuri universitare americane s-a pornit o autentică vânătoare de vrăjitoare împotriva intelectualilor albi. În loc să lumineze mulţimea, unele universităţi din State au ajuns adevărate locaşuri de regresie intelectuală. În mod incredibil, în zilele noastre, în aşa numita capitală a lumii libere s-a ajuns la totalitarism.