În sfârşit, Biblioteca Centrală Universitară se dărâmă
0
Doamnă Directoare a Bibliotecii Centrale Universitare, am aflat cu stupoare că în timpul directoratului Dvs., spaţiul Bibliotecii Centrale Universitare (BCU) va fi modificat, că tot etajul doi a fost cedat unei alte instituţii. Când am scris câteva impresii (pe site-ul BCU), la cererea Dvs., despre anii petrecuţi în această mare bibliotecă, am creionat minunatul spirit care ar putea domni în continuare aici.
Cred că spaţiul unei biblioteci are o anumită structură, care porneşte de la arhitectura aleasă şi merge până la stabilirea programului de funcţionare. Nu-i greu să ne dăm seama de aceste detalii, dacă avem o anumită experienţă a lecturii şi dacă facem comparaţie cu alte spaţii asemănătoare din lumea bună.
Eu vă pot spune că din fericire Biblioteca Centrală Universitară a avut parte de un proiect arhitectural foarte bun: aşezarea sălilor, legătura dintre ele, lumina şi aerul proaspăt, proporţiile detaliilor ş.a. Toate acestea dau un bun spaţiu pentru lectură, un loc ce are un spirit puternic, caracter. Ansamblul este cred rodul unor creatori de asemenea instituţii bine informaţi, iar existenţa lui nu-i doar o fericită întâmplare.
Când am ajuns în BCU, acum 13 ani, am avut sentimentul că descopăr ceva în plus faţă de lumea noastră din jur. Era ceva nou, afirmat cu mult curaj, consistent şi proaspăt. Până atunci frecventasem Biblioteca Academiei, iar schimbarea am resimţit-o repede. M-am eliberat, eram protejat. În aerul de dincolo exista un duh iritant, care comunica bine cu duhul deriziunii de afară. Era cel al anilor 2000. Iritarea pornea de la arhitectura moartă a construcţiei ca ansamblu. Fuseseră făcute între timp renovări costisitoare, schimbate lemnul, betonul bătrân, coaja pereţilor, apăruse marmura din abundenţă, dar tot degeaba.
Atunci am descoperit BCU cu altceva, curat şi hotărât. Pe lângă lumina splendidă, aer la fel, fuseseră alese lucruri simple şi trainice, care intrau în proporţiile acelui întreg viu. Scări, săli evocau, cu legăturile lor, acel joc complicat şi plăcut necesar contemplării. Nu al rapidei lecturi. De multe ori, când plecam în Occident, căutam să stau măcar o zi într-un fel de BCU, pur şi simplu ca să-mi revin după despărţirea de locul meu. Curios, Biblioteca „Lenin” din Moscova, în 2000, avea aerul îmbâcsit al Bibliotecii Academiei de la noi din acei ani.
Apoi, vine un sentiment ciudat, vara, prin august, când, BCU intrând în perioada de concediu, sunt nevoit să frecventez Biblioteca Naţională, nouă, uriaşă, dominată de un gol sărac şi flămând, specific României iritate în rapide schimbări, care vuieşte pe holuri, care soarbe la nimereală tot. Va avea nevoie de-o mulţime de lucruri ca să se calmeze. Va purta ca o ţoapă lucrurile noi, va da înapoi. Studenţii, care au simţul viului, fug ca de naiba de acest loc. Această bibliotecă are şi o mulţime dezechilibre de constituţie – ba-i prea mare, ba este despicată în două –, apoi nu se găseşti cineva care s-o amenajeze atent. Pentru toate bibliotecile, care au structuri bune – arhitectură, săli, legături între ele, lumină, aer şi nu în ultimul rând program –, în care gândurile nu numai că stau ci se înmulţesc, cititorii fac adevărate pasiuni, fixaţii mentale. Ceva în genul interioarelor descrise Thomas Mann sau Hermann Hesse, cu un conţinut magic sau de diamant.
Din păcate, programul de funcţionare adoptat în ultimii ani la BCU ruinează spiritul rafinat şi viu al acestui loc. Fantomele unor funcţionari zeloşi, de pe vremuri, cu forţă de rinoceri, atacă de după ziduri. Nu văd nimic înăuntru, doar aer şi nişte somnambuli. Devin şi mai nebuni. Pleacă unii, vin alţii la fel. Vor să instaleze un cadru cât mai restrâns, să-i ţină strâns în pumni pe trândavii care citesc. Ar fi bine un mediu de fabrică, cu un program de 8 ore. Iar când se întunecă, pe scurt, comanda la mine, încolonaţi, toată lumea la culcare. Ăştia care citesc o iau razna uşor, se spune. Dinăuntru, încerc să văd de unde vine acest duh rău al decrepitudinii. Nu disting nimic. Diriguitorii, aparent, tineri, curaţi, cu CV-ul bogat.
În nici un loc din lumea asta bună, la care din fericire avem acces nelimitat, nu există un asemenea program de funcţionare restrictiv ca la BCU. Fac referire la biblioteci mari, studenţeşti mai ales, unde există program prelungit, până noaptea târziu, nu mai vorbesc de program de duminică. Şi BCU, în perioada interbelică, avea program de seara, târziu. Între timp, au apărut produsele comunismului cu programul lor sanitar. Acum suntem în postcomunism, pesemne, mai avem de aşteptat.
În sfârşit, iată că un ministru – PSD-ist sau liberal, la fel de calculat, la fel de corect – a tăiat cu pixul un etaj întreg din BCU. Îmi vine să cred că a căpătat diplomele fără să apeleze la lectură. Citind abecedare la greu, obosindu-se mai mult pe net. Poate fi un om vitregit de cărţi, nu sărac cu duhul. Fac doar aproximări. Nu ar fi singurul, au fost şi miniştri foşti frizeri în anii ´50. Însă omul nostru, tânăr cred, neted, contondent ca genunchiul, ar putea fi sfătuit. BCU nu poate fi înţeles ca un spaţiu dotat cu magazii şi săli de aşteptare, cu mese şi scaune, nici măcar cu birouri echipate ca cele pentru bănci. Îmi vine să spun: vai de locul acela, unde cei care se ocupă de biblioteci au asemenea viziuni! În biblioteci, timpul de lectură are alt relief, altă desfăşurare. Nu-i deloc ca cel dintr-o fabrică sau dintr-o bancă, unde totul merge şnur, mecanic, liniar, unde se ştie profitul în orice moment al zilei. În biblioteci, fiecare cititor bun – tenace, vizionar – are ritmul lui, cu ţâşniri sau căderi uluitoare. Cred că există manualele elementare, utile, care vorbesc de organizarea unei asemenea instituţii, care pornesc de la asemenea simple detalii. Privind din această perspectivă, e clar, închiderea unui etaj nu face decât să omoare BCU.
La BCU de fapt degradarea bântuie de câţiva ani. Se ajustează mereu programul, parcă după neînsemnate răceli financiare, parcă după părerile unui aşa-numit sindicat al unui minister fantomă al educaţiei.
Nu poţi afla nimic. Programul de achiziţii, la fel. Simt că se instalează semnele unei molime mortale, care vine din exterior. Factorul politic sau factorul putere, cum se spune, se infiltrează, vine şi din răceala zidurilor. Corpul social se ajustează neîncetat, cu fier, cu beton, nu? Nu spun aşa atotştiutorii înalţi funcţionari, constructorii fantomaticilor puteri din social? Îmi închipui că văd bibliotecile – nu mai vorbesc de BCU –, în corpul lor social, ca pe un organ inutil, cum sunt milioane de neuroni îngropaţi în grăsimile galbene ale unui trai infinitezimal, sau cum sunt milioane de sinapse mentale ce se sting plăcut şi comod în răcitura creierului măreţ. Mâncăm, mergem la fabrică sau birouri, ne uităm la televizor, firesc trecem pe la veceu şi ne culcăm cât mai devreme. Asta ne ajunge! Să nu înnebunim, să stăm cuminţi în alveole. Îmi pare rău să constat că, după cum pare să evoluează BCU, ajuns la mâna acestor culturnici revanşarzi, corpul social pe care ei îl fasonează, asudând cinstiţi, ar putea intra în decrepitudine. Ce păcat că celelalte elemente – economia, politica etc. –, care, după cum se vede la lumina zilei, par a fi energice, zburdă, dacă celelalte care nu se văd aşa de uşor, la spirit, la caracter, rămân în urmă. Tâca-tâca, se vor pierde sigur pe drum, în viitor.
Acum, cu închiderea a unui etaj întreg, în sfârşit BCU, cu spiritul ei splendid, al unor vremuri de vis, va fi răpus. Să-i fie ţărâna uşoară! Asta înseamnă, doamnă Directoare, că aveţi în mandatul Dv. de organizat un parastas cât mai consistent. Iertaţi-mi, vă rog, ironia, nu mi-o pot cenzura în acest moment atât de trist. Poate fi înţeleasă ca un surâs, sau ca un parfum bun, igienic, căci stăm toţi, aici la BCU, cititori şi funcţionari, cu câte un cadavru pe masă.
Cu multă stimă,
Constantin Iftime
Se încarcă comentariile...
