În mintea unui laureat Nobel

adevarul

Publicat: 15.10.2008 20:21

Ultima actualizare: 10.08.2022 04:40

Gustave Le Clézio, cel mai mediatizat scriitor al momentului, vorbeşte despre viitorul său roman şi evoluţia literaturii franceze. La 68 de ani, francezul Jean-Marie Gustave Le Clézio, este unul dintre cei 105 scriitori care au primit premiul Nobel pentru literatură.

Cum gândeşte un laureat Nobel pentru literatură? Care sunt subiectele predilecte ale autorului “noilor frontiere, al aventurilor poetice şi extazului senzual”, aşa cum l-au definit membrii Academiei Suedeze? Cine este cel care “studiază umanitatea dinăuntrul şi din afara civilizaţiei”?

Un literat obişnuit cu faima, încă din tinereţe, şi totuşi un om cumpătat, modest şi rezervat în declaraţii.

Le Clézio a început să scrie la vârsta de 7-8 ani, dar succesul l-a experimentat abia 15 ani mai târziu. Din 1963 până în 1975, s-a lăsat influenţat de contemporani precum Georges Perec sau Michel Butor. A scris despre nebunie şi limbaj, experimentând permanent şi învăluindu-şi operele într-un aer sumbru. Michel Foucault şi Gilles Deleuze i-au apreciat deseori talentul. Avea 23 de ani când criticii au fost entuziasmaţi de primul său roman, “Le Procès-verbal” (în engleză “The Interrogation”), apărut în 1963 şi tradus în româneşte abia în 1979, la Editura Univers, cu titlul „Procesul verbal”.

Volumul a fost imediat nominalizat pentru premiul Goncourt şi i-a adus premiul Theophraste Renaudot, în 1963. Succesul literar l-a propulsat în rândul „scriitorilor vremii”. Romanul, comparat cu „Străinul” lui Albert Camus, urmăreşte drumul anevoios al unui tânăr sensibil care, după ce ţine un discurs în faţa unei mulţimi apatice, sfârşeşte la spitalul de nebuni. Criticul literar Jean-Xavier Ridon a spus că personajele operelor lui Le Clézio sunt „marginale, excluse din modernitate”.

Romancierul culturilor uitate

Reuşita l-a împins să scrie până în prezent aproape 30 de cărţi. Autor experimentat, a jonglat cu genurile, publicând povestiri, nuvele, romane, traduceri din mitologia indiană sau eseuri. În debutul anilor ’80, stilul său a trecut prin transformări radicale, spleen-ul a fost înlocuit de o viziune mai detaşată asupra vieţii. S-a aplecat asupra unor teme mai puţin agresive, iar numărul cititorilor săi a crescut.

A scris despre copilărie, adolescenţă sau călătorii, câştigând un nou premiu, în 1980: “Prix Paul Morand”, acordat pentru romanul “Deşert” de către Academia Franceză. „Le Désert” spune povestea unei tinere nomade din Sahara, care se ciocneşte de civilizaţia Europei moderne. Cartea a fost considerată o mare realizare a autorului. Volumul cuprinde „imagini magnifice despre cultura uitată a deşertului nord-african, în contrast cu imaginea Europei, văzută prin ochii unei imigrante nedorite de nimeni”, a apreciat Academia Suedeză.

În „Diego şi Frida”, tradusă la noi în 2004 (Editura Paralela 45), este conturată povestea unui cuplu atipic. Dragostea celor doi artişti mexicani se construieşte şi se exprimă prin pictură. Frida vede în Diego un copil atotputernic, respins de pântecele mamei, iar Diego o vede în Frida pe doica lui indiană.

În alt volum, „Steaua rătăcitoare” (Editura Univers, 1998), destinul tinerei Esther, o supravieţuitoare a epurărilor anitsemite din sudul Franţei, se intersectează cu cel al Nejmei, o copilă palestiniană, în drum spre o tabără de refugiaţi. Singurul remediu pentru a supravieţui pe timp de război rămâne iubirea dintre Esther şi Jacques, dintre Nejma şi Saadi.

Despre literatura lui Le Clézio, criticul literar Paul Cernat a spus că este „mai degrabă estetizantă, chiar dacă deschisă spre elemente sociale cosmopolite – problema emigranţilor, a teritoriilor exotice şi teritoriilor marginale din punctul de vedere al mentalităţii eurocentriste”. Le Clézio a recunoscut, în numeroase rânduri, că printre scriitorii care l-au influenţat se numără Hemingway şi Faulkner. O mare temă a romanelor sale este alienarea omului modern.

În Africa, pentru un nou roman

Mare călător, romancier al singurătăţii şi al rătăcirii, nostalgic şi oarecum detaşat de tehnologie, Le Clézio este în acelaşi timp un mare îndrăgostit de natură. A fost descris ca un scriitor al “metaficţiunii”, o marcă a literaturii postmoderniste, pentru că pune în discuţie mijloacele prin care face literatură şi ridică mereu întrebări asupra propriului mod de a scrie. Romanele sale au o linie clasică, simplă.

Călător pasionat, Le Clézio le-a conceput în diferite oraşe din lume. Printre cele mai recente volume ale sale se află “Ourania” (2006), “Raga: approche du continent invisible” (2006), “Ballaciner” (2007), “Ritournelle de la faim” (2008). În limba română i-au fost traduse şase volume: “Procesul verbal” (1979), “Căutătorul de aur” (1989), “Primăvara şi alte anotimpuri” (1993), “Steaua rătăcitoare” (1998), toate apărute la Editura Univers, “Potopul” (1982), Editura Facla şi “Diego şi Frida” (2004), la Editura Paralela 45.

Le Clézio spune că premiul Nobel pentru literatură nu-l stresează sau presează în vreun fel şi nu-i va afecta munca. El intenţionează să plece într-un voiaj îndelungat în Africa, pentru a scrie un roman în amintirea lui Sir Léopold Sédar Senghor (1906-2001), poet, politician, teoretician cultural senegalez, primul african membru în Academia Franceză.

Le Clézio: “Sunt împotriva injustiţiei şi violenţei”

Le Clézio a scris călătorind prin Franţa, Africa sau America Latină, căutând exoticul şi înţelepciunea, în sânul civilizaţiilor străvechi. Iată câteva principii de viaţă şi idei ale scriitorului francez.

Despre premiul Nobel: „Sunt extrem de emoţionat şi recunoscător. Nu m-am aşteptat. Este o mare onoare. Când mi-a sunat telefonul, eram în tren şi citeam «La Dictature du chagrin», de Stig Dagerman”.

Despre literatură: “Am sentimentul că sunt ceva mic pe această planetă şi literatura mă ajută să exprim acest lucru. Dacă m-aş hazarda să filosofez, lumea ar spune că sunt un biet adept al lui Rousseau care nu a înţeles nimic”.

Despre lectură: “Mesajul meu este că trebuie să continuaţi să citiţi romane. A citi este o metodă foarte bună de a-ţi pune întrebări în lumea actuală, fără a avea răspunsuri care să fie prea schematice”.

Despre scriitori: “Romancierul nu este un filosof, nu este tehnician al limbajului, este cineva care scrie, care îşi pune întrebări. “Dacă am un mesaj de transmis, acela este că trebuie să vă puneţi întrebări”.

Francez sau francofon?: “Franţa este ţara mea aleasă, pentru cultură, limbă (...), dar patria mea este insula Mauriţius. Nu cred că se poate face distincţia. M-am născut în Franţa, tatăl meu era britanic, am rezultat dintr-un amestec, ca mulţi oameni din Europa”.

Despre destinul culturii franceze: „Această cultură are un trecut bogat. Am constatat o veritabilă revigorare a culturii franceze în toate ţările francofone”.

Despre criza financiară:

"N-am avut niciodată probleme cu băncile". La replica "mai ales acum!" a unui jurnalist – laureatul Nobel primeşte un milion de euro – scriitorul a zâmbit, dar a recunoscut că are datorii şi o să le
plătească.

Alţi câştigători francezi

„Primul Nobel pentru literatură a fost câştigat, în 1901, de autorul francez Sully Prudhomme. Patru ani mai târziu, distincţia i-a fost acordată lui Frédéric Mistral. Au urmat Romain Rolland (1915), Anatole France (1921), Henri Bergson (1927), Roger Martin du Gard (1937), André Gide (1947), François Mauriac (1952), Albert Camus (1957), Saint-John Perse (1960), Jean-Paul Sartre (1964). Filosoful şi scriitorul francez Jean-Paul Sartre a refuzat premiul spunând că "un scriitor nu trebuie să-şi permită să se transforme într-o instituţie”. Abia în 1985, numele Franţei era menţionat din nou la Nobelul pentru literatură, prin Claude Simon. În anul 2000 a fost recompensat Gao Xingjian, scriitor şi critic francez de origine chineză.

Viaţa ca un roman

S-a născut la Nisa, în Franţa, pe 13 aprilie 1940. S-a refugiat cu familia (tatăl britanic, mama franţuzoaică) pe timpul războiului, în anii 1943-1945, într-o mică localitate din Alpii Maritimi, Roquebilliere. La şase ani a descoperit pasiunea pentru citit. În 1948, în timpul unei călătorii în Nigeria, a scris primele două romane, “Un long voyage” şi “Oradi noir”. A revenit la Nisa în 1950, după un an petrecut în Africa. A urmat un nou roman, la vârsta de zece ani. În adolescenţă nu suporta oglinzile, pe care le acoperea tot timpul. Citindu-l pe Rimbaud, a încercat să scrie şi poezie.

Actor Şi Fotograf

În 1960, a avut un rol mic într-un film. Trei ani mai târziu a debutat cu romanul “Procesul verbal”. A învăţat spaniola citind vechi cronici mexicane. Perioada trăită alături de populaţia de indieni panamezi din Mexic i-a schimbat viziunea scriitoricească. “Această experienţă mi-a schimbat toată viaţa, ideile despre lumea artei, modul de a fi cu ceilalţi, de a merge, de a mânca, de a dormi, de a iubi şi chiar de a visa”, a spus scriitorul.

În urma publicării unui fragment din “Etoile errante”, în anii 1987-1988, a fost acuzat de “atitudine antiisraeliană”. Romanul avea să apară cinci ani mai târziu. A renunţat la pasiunea pentru desen în favoarea fotografiei. Cartea “Enfances” este construită din fotografii cu copii, comentate de autor. În prezent, trăieşte la Albuquerque (New Mexico, SUA), unde s-a stabilit din 1992, dar şi în Mauriţius şi Nisa.

"Le Monde", despre cea mai recentă carte

ll Cotidianul francez “Le Monde” a publicat o cronică literară despre cel mai recent volum al autorului laureat cu Nobel pentru literatură. Iată ce scriu criticii literari despre “Ritournelle de la faim” (Chorus of Hunger), apărut anul acesta: “Portretizarea protagonistei, Ethel, este, neîndoielnic, una dintre cele mai frumoase pe care le-a făcut Le Clézio. El nu dă nicio lecţie de morală.

Este subtil şi generos, dar în acelaşi timp plin de măiestrie. Opera sa vorbeşte despre compasiune şi empatie, dar şi despre revoltă”.