Lista cu cele cinci romane nominalizate pentru ediţia de anul acesta (a II-a) a fost publicată (inclusiv în „Adevărul”). Mă simt dator, acum, să prezint, din punctul meu de vedere, romanele nominalizate, din dorinţa de a-i informa pe iubitorii de literatură care n-au posibilitatea să le citească.

Reproduc, întâi, un fragment din comunicatul oficial.

„Juriul a deliberat îndelung pentru alegerea celor mai bune 5 romane din cele 56 înscrise în concurs, dificultatea luării unei decizii datorându-se numărului relativ mare de romane care ar fi meritat nominalizate. Criteriul unic luat în considerare a fost valoarea literară a cărţilor, iar selecţia s-a realizat prin vot secret şi este asumată de toţi membrii juriului.”

Vin acum să adaug că a fost pentru mine o încântare să colaborez cu Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache, cu care mi-ar plăcea să mă întâlnesc cândva  în Rai (deşi nici în Iad nu mi-ar fi urât cu ei!).  Şi să dezvolt un scurt comentariu în legătură cu selecţia pe care am făcut-o noi trei.

Remarcabil este faptul că autorii cărţilor selectate sunt femei şi bărbaţi, tineri şi mai puţin tineri, scriitori consacraţi şi debutanţi. Tot prin diversitate se caracterizează şi direcţiile estetice ilustrate de cele cinci romane. Un roman poate fi considerat neorealist, altul – al experienţei directe, cu elemente de non-fiction, altul – eseistic, altul – vizionar-metafizic, altul − poematic-esoteric, de un exotism sublimat. Membri juriului au urmărit să răsplătească valoarea literară şi nu să susţină o anumită categorie de autori sau o anumită formulă estetică.

Iată şi câte o scurtă prezentare a cărţilor nominalizate:

 Dan Stanca, Craii şi morţii, Ed Polirom, 2012

Este al şaptesprezecelea roman al lui Dan Stanca, autor care s-a remarcat prin intensitatea trăirilor, prin vizionarism, prin evidenţierea sau inventarea unui grotesc metafizic al vieţii de fiecare zi. În centrul romanului se află un scriitor din vremea noastră, Horia Stanciu, care lucrează la o obscură revistă religioasă, iar timpul liber şi-l petrece într-o cârciumă sordidă împreună cu prietenii săi, epigoni ai crailor biblici, dar şi ai crailor lui Mateiu Caragiale. Marginalizat în societate, scriitorul este terorizat acasă de propria lui soţie, mult mai tânără decât el. Traiectoria vieţii lui Horia Stanciu este aceea a unui minunat aparat de zbor, care,  împotmolit într-o mocirlă, încearcă să decoleze, dar nu reuşeşte decât să facă salturi caraghioase. Ca şi Nicolae Breban în Îngerul de gips, Dan Stanca practică o stranie fascinaţie a decăderii, cu menţiunea că la el există şi un fior mistic.

Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, Ed. Cartea Românească, 2012

Radu Aldulescu a atras atenţia prin realismul său agresiv, încă dinainte de 1989, când înfrumuseţarea realităţii era pentru scriitori o obligaţie oficială (mulţi n-o respectau, dar săvârşeau abaterea cu discreţie). După 1989, romancierul a rămas pe această poziţie, a unui nonconformism sfidător, definindu-se însă în noile condiţii ca un dezmoştenit al soartei, care strigă adevărul fără să se facă auzit în vacarmul capitalismului sălbatic din România. În romanul Cronicile genocidului el ni se înfăţişează din nou ca un paria care contestă sistemul şi ca un anarhist, situându-se în descendenţa lui Panait Istrati şi a lui Eugen Barbu (cel din romanul Groapa). Ca şi ei, este un autodidact şi un avocat al cauzei celor de jos. Personajul principal din Cronicile genocidului, Robert Diavolul, îl reprezintă pe autor. Cu instinct artistic, Radu Aldulescu atribuie unui ziarist mediocru, Laurian Susanu, viziunea sa nonintelectuală asupra societăţii.

Simona Sora, Hotel Universal, Ed. Polirom, 2012

Hotel Universal, romanul de debut al Simonei Sora, cunoscută ca o eseistă de o inteligenţă efervescentă, este scris, parcă, din dorinţa de a povesti dintr-o dată o mie de întâmplări. Destinele personajelor din roman se intersectează haotic sau sunt lăsate în suspensie, după logica protagonistei romanului, Maia, obligată să se confeseze unui psihiatru. Simona Sora face din acest conglomerat de personaje şi întâmplări o sinteză a tot ceea ce a a trăit şi a aflat, din anii studenţiei, petrecuţi într-un cămin, şi până la maturitate, dar şi a tot ceea ce a citit sau visat.  Romanul compus astfel, după o metodă care s-ar putea numi a mozaicului, este până la urmă o reprezentare barocă a stilului de viaţă balcanic. Autoarea ne iniţiază în propriul nostru mod de a fi. Contemplăm, datorită ei, o lume pitoresc-tragică, în care individul contează mai puţin decât peisajul uman. 

Daniela Zeca, Omar cel orb, Ed. Polirom, 2012.

Într-o epocă în care se vorbeşte despre războiul dintre civilizaţii, Daniela Zeca, produs de lux al civilizaţiei europene, încearcă, şi reuşeşte într-un mod admirabil, să înţeleagă civilizaţia arabă. Romanul Omar cel orb, al treilea dintr-o trilogie din care mai fac parte Istoria romanţată a unui safari şi  Demonii vântului, îl aduce în prim-plan pe un povestitor iranian orb, Omar, care ne face să ne gândim, inclusiv prin nume, la Homer. Învăţătura lui Zoroastru (personaj „dătător de legi şi datini” în vremuri imemoriale, evocat de Eminescu, într-un poem postum, şi de Nietzsche, în varianta onomastică Zarathustra, chiar în titlul uneia dintre lucrările sale), este aceea care l-a format şi pe Omar. Personajul Danielei Zeca şi-a educat parcă anume sensibilitatea ca să trăiască o mare dragoste. Dezvoltând un tulburător love story, autoarea ne atrage şi ne face captivi într-o lume complet diferită de lumea noastră, dar la fel de umană.

Alina Nedelea, Şoseaua Căţelu 42, Ed. Allfa, 2012

Romanul Şoseaua Căţelu 42 de Alina Nedelea poate reprezenta pentru literatura română ceea ce a reprezentat pentru literatura franceză, acum mai bine de o jumătate de secol, romanul Bonjour tristesse! de Françoise Sagan. O autoare tânără, dezinvoltă, conştientă de farmecul lipsei ei de complexe, îşi povesteşte viaţa aventuroasă, din care nu lipsesc pasiunea pentru jocurile de noroc, prostituţia, furtul dintr-un supermarket din Italia (având ca obiect conserve cu mâncare pentru motanul îndrăgit!), tentativele – în cele din urmă încununate de succes − de a deveni actriţă. Alina Nedelea nu face o dramă − şi cu atât mai puţin o melodramă – din această aventură existenţială. O relatează la persoana întâi, simplu şi expeditiv, cu o francheţe care cucereşte. Romanul ei aduce o adiere de aer proaspăt într-o literatură tot mai sofisticată, care riscă să-şi piardă publicul.