Poate că nici nu putea fi altfel şi aceasta din mai multe motive. Primul ţine de scopul declarat al volumului. Acela de a aduce date noi, socotite drept revelatorii şi generatoare de schimbări de perspectivă, despre una dintre cele mai controversate figuri care, ani de-a rândul, aproape 20, până în 1984, apărea pe ecranele Televiziunii Române. Atunci când, printr-un concurs de împrejurări la fel de bizar şi de provocator de semne de întrebare ca şi întreaga lui existenţă de până la momentul cu pricina, dar şi ca volumul lui Vartan Arachelian, de altfel, a izbutit să părăsească ţara. Cu un paşaport legal obţinut, cu scopul declarat de a-şi continua peregrinările pe drumuri europene. La străbaterea cărora a avut acces cu o uşurinţă cum puţini români ar fi îndrăznit să viseze în anii Epocii de Aur.

Poate că n-ar fi fost nimic ciudat în faptul că pe data de 7 iulie 1984 personajul cărţii pleca (iarăşi) în Occident, de data aceasta spre Italia, cu o maşină a Televiziunii Române dacă exact în aceeşi zi soţia lui, Gabriela, de profesie scenografă, însoţită de cei doi descendenţi ai familiei, nu făcea exact acelaşi lucru. Bizară întâmplare, „ciudată evadare”, ca să îl cităm pe Vartan Arachelian însuşi. O operaţiune aproape inexplicabilă având în vedere că oamenii Securităţii vegheau ca astfel de coincidenţe să nu se prea întâmple.

Să fi fost oare vorba de data aceasta despre o neglijenţă în serviciu? Fiindcă, la urma urmei, nu avea ea oare voie Securitatea Română să greşească măcar o dată? Cu atât mai mult cu cât infailibilitatea acesteia, îndeosebi a Direcţiei de Informaţii Externe, celebra DIE, despre care a scris zeci de pagini fostul său şef, generalul Mihai Pacepa, nu era, în opinia lui Vartan Arachelian, nici mai mult, nici mai puţin decât o gogoaşă umflată? Nu puteau să fie şi ei, oamenii Securităţii, sensibili la mită, kentabili, cum erau mulţi români de altfel, aşa cum bănuieşte acelaşi Vartan Arachelian poate şi din dorinţa de a găsi în ruptul capului o explicaţie reuşitei greu de explicat altminteri a familiei personajului cărţii?

Bizară mi se pare scrierea lui Vartan Arachelian şi datorită sau din cauza locului în care se produce preponderent acţiunea. Televiziunea Română, o instituţie creată intempestiv şi din alt ordin politic, la finele anului 1956, şi care, aşa după cum ne reaminteşte Alexandru Matei în cartea O tribună captivantă. Televiziune, ideologie şi societate în România socialistă (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2013), îndeosebi după anul 1968 a dobândit funcţii ideologice majore, sporite cu fiecare nou an, cu fiecare nouă directivă a CC al PCR, a lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu înşişi. Un loc unde dedublarea personalităţii angajaţilor era condiţie sine qua non a supravieţuirii pe statul de plată. Fiindcă nu ajungea să fi avut dosar curat la angajare, verificările de cadre se repetau cu o frecvenţă ameţitoare, turnătoriile erau mai dese chiar decât programele cu difuzare zilnică, amestecul dintre competenţi, incompetenţi, civili şi gradaţi, aceştia din urmă aparent cu funcţii de redactor, de coordonatori de emisie sau de băgător de seamă fiind greu de dibuit de mintea normală a unei fiinţe care nu avea acces liber la secretele Zeilor. Şi aceştia nomenclaturişti sau cu epoleţi. Cum altfel?

Ar mai fi un motiv care explică senzaţia de bizarerie pe care am încercat-o la lectura cărţii. El ţine de însăşi personalitatea şi de istoricul profesional ale autorului acesteia. Nu poate fi uitată acrobaţia formidabilă făcută de acesta la puţine zile după data de 22 decembrie 1989, acrobaţie care din redactor de nădejde, deloc confuz ideologic al TVR, l-a metamorfozat pe Vartan Arachealian în monarhist feroce şi în campion al apărării cuceririlor democratice, a dreptului la liberă exprimare pe ecranele şi în emisiunile care din slujba lui Ceauşescu trecuse în majoritate în serviciul lui Ion Iliescu. Întorcându-mă în trecutul încă şi mai îndepărtat al evoluţiei profesionale a lui Vartan Arachelian, bizare mi se şi cauzele recunoscute acesta din postura de personaj secundar în economia scrierii, ale transferului acestuia de la Scânteia tineretului la TVR (loc unde a ajuns, conform propriilor spuse, după ce a fost sancţionat cu vot de blam), dar şi salvarea de la epurarea din vara anului 1983. Căci rolul lui Adrian Păunescu în salvarea de la concediere a marilor valori umane şi jurnalistice ale TVR, nu a fost nici pe departe nici atât de major, nici atât de miraculos şi cu atât mai puţin neselectiv, aşa cum susţine dl. Vartan Arachelian în cartea domniei-sale.

Carte în care autorul se dă de ceasul morţii spre a înnălbi pe cât posibil figura, mă rog, personalitatea lui Aristide Buhoiu. Căci el, bănăţeanul orgolios şi imprudent Aristide Buhoiu, este personajul principal al volumului în care Vartan Arachelian vrea să îi facă dreptate postumă. Drept pentru care Vartan Arachelian argumentează cu largi gesticulaţii retorice că nu, nu au nici o justificare în fapte cei ce au susţinut ori încă susţin şi astăzi cu încăpăţânare că Aristide Buhoiu ar fi fost un favorizat al sorţii. Al sorţii comuniste, desigur, pentru că din 1947 încoace, cu atât mai mult în Epoca de Aur, până şi soarta avea culoare politică. Dovada? Faptul că nu a fost lăsat să fie crainic sportiv în TVR de troica Emanuel Valeriu, Dumitru Tănăsescu şi Cristian Ţopescu, stâlpii redacţiei în 1965, atunci când Buhoiu venea de la Radio Cluj în TVR dornic doar să comenteze meciuri spune multe, subliniază dl. Arachelian. Elocvent ar fi şi faptul că Tudor Vornicu a evitat să intervină, preferând să îl sfătuiască pe Buhoiu să îşi caute rostul în altă redacţie a TVR.

Nu au dreptate, susţine dl. Arachelian, nici cei care pretind că Aristide Buhoiu ar fi fost omul Securităţii. Aşa cum credeau nu doar mai toţi angajaţii TVR, stimulaţi chiar de fanfaronada personajului, ci gura mult mai largă a celor din afara instituţiei din Calea Dorobanţi 191. Lui Buhoiu îi plăcea să pozeze în ins cu relaţii sus-puse. Insinuând ori strigând în gura mare că este protejat de acestea se lua în gură chiar cu şefii Televiziunii. Dovada. Buhoiu a fost şi el urmărit de Securitate, ne asigură Vartan Arachelian. Avea DUI. Adică dosar de urmărire informativă. A fost deschis chiar înainte ca titularul lui să se stabilească în America, loc de unde a enervat cumplit regimul comunist din România prin ceea ce scria în ziarul propriu numit Universul liber. Numai că astfel de dosare aveau şi înalţii activişti de partid, chiar şi oamenii Securităţii, neîncrederea, supravegherea fiind lege din 1945 şi până în 1989. Chiar şi mai departe. Personajul a fost bizar, se vede obligat să admită cu o descumpănire mărturisită Vartan Arachelian în cartea sa. Carte în care, în locul documentelor revelatorii, altminteri extrem de puţine, autorul ne oferă un exces de exerciţii stilistice şi un luat la trântă ba cu cele susţinute de Ioana Măgură Bernard (a cărei biografie o cam încurcă, inexactităţi de documentare găsindu-se şi în alte părţi ale scrierii) în cartea ei Directorul postului nostru de radio, ba cu Vladimir Tismăneanu, ba cu CNSAS-ul. Bizareria aceea a fost scump plătită de Buhoiu însuşi, ne explică în cele aproape 220 de pagini ale cărţii sale dl. Vartan Arachelian. Realizatorul Drumurilor europene a plecat în mormânt cu tinicheaua de colonel de Securitate. Încercarea lui Vartan Arachelian de a ne convinge că suntem în faţa unei nedreptăţi flagrante nu este una foarte reuşită.

Vartan Arachelian - ISTORIA UNEI SUPRAVIEŢUIRI - Televiziunea, Aristide Buhoiu şi Securitatea, Editura RAO, Bucureşti, 2018