Împăratul muştelor, în viaţa reală: Ce s-a întâmplat cu un grup de băieţi refugiaţi pe o insulă pustie timp de 15 luni

Istoricul olandez Rutger Bregman, în vârstă de 32 de ani, cunoscut pentru cartea „Utopie pentru realişti”, a căutat o poveste adevărată care să descrie ce s-ar întâmpla dacă un grup de băieţi ar deveni naufragiaţi pe o insulă pustie, aşa cum şi-a imaginat laureatul Nobel William Golding în celebrul roman Împăratul Muştelor, publicat în 1954.

Potrivit poveştii imaginate în Împăratul Muştelor, confruntaţi cu o libertate pe care nu au putut-o înfrâna prin cooperare, copiii s-au sălbaticit şi au transformat insula în câmp de bătălie care ar fi făcut mai multe victime dacă nu erau salvaţi.

Deziluzionat în adolescenţă de viziunea sumbră asupra naturii umane a Împăratului Muştelor, Rutger Bregman nu a pus la îndoială o asemenea perspectivă asupra lumii decât mai târziu şi, recent,  doumentându-se pentru o nouă carte, întâmplarea şi norocul au făcut ca răsfoind arhivele să dea peste o întâmplare adevărată relatată în presa vremii, relatează The Guardian.

Totuşi, ţine el să sublinieze, succesul lui Golding s-a datorat artei sale de a reliefa cele mai obscure porniri ale omului, în spiritul unor ani 60 în care tinerii voiau să afle de la părinţii lor cum au fost posibile atrocităţile din cel de-al Doilea Război Mondial: a fost Auschwitz o anomalie?

„I-am înţeles întotdeauna pe nazişti, pentru că şi în mine regăsesc aceeaşi natură umană”, a mărturisit scriitorul. În parte această revelaţie teribilă despre sine însuşi l-a determinat să scrie romanul şi să dea un asemenea curs povestirii sale, remarcă  tânărul istoric Rutger Bregman. Profesor britanic, William Golding, al cărui roman a fost tradus în 30 de limbi şi vândut în milioane de exemplare, a avut o viaţă nefericită: alcoolic şi înclinat spre depresie, îşi bătea copiii.

Dorind să argumenteze că lucrurile ar lua o altă turnură în realitate după ce cititorii săi s-au arătat sceptici la exemple de comportamente ale copiilor acasă, la şcoală şi în tabere de vară, Bregman a căutat să găsească o întâmplare similară care să se fi petrecut cu adevărat. 

Astfel a dat peste un blog care spunea povestea a şase băieţi care „în anul 1977 au plecat din arhipeleagul Tonga (Oceanul Pacific) într-o expediţie de pescuit...Prinşi de o furtună puternică, băieţii au ajuns naufragiaţi pe o insulă pustie. Ce au făcut ei, după ce au devenit un trib în mininatură? Au făcut un pact să nu ajungă niciodată învrăjbiţi”.

Articolul nu a dezvăluit nicio sursă. Norocul a făcut însă caute din  greşeală 1966  în loc de 1977 în arhivele unui ziar:  Ediţia din 6 octombrie 1966 a publicaţiei australiene The Age titra despre nişte exilaţi reveniţi acasă: şase băieţi din regatul independent Tonga fuseseră salvaţi în urmă cu trei săptămâni pe o insulă stâncoasă din sudul Tonga, un arhipeleag din Oceanul Pacific. Un căpitan din marină i-a găsit pe insula ‘Ata la peste un an de la naufragiu.

O prietenie de 50 de ani

A putut afla mai multe despre salvator, pe numele lui Peter Warner dintr-un alt titlu de ziar: o publicaţie locală din Mackay, Australia scria despre o legătură păstrată timp de 50 de ani. O fotografie arăta doi bărbaţi zâmbind unul cu braţul petrecut în jurul gâtului celuilalt. Articolul începea aşa: „În adâncul plantaţiei de banane din Tullera (New Wales de Sud, Australia), în apropiere de Lismore, stau alături doi tovarăşi ciudaţi...Cel bătrăn are 83 de ani şi este fiul unui industriaş bogat. Tănărul are 67 de ani şi este practic un vlăstar al naturii”. Cine sunt ei? Peter Warner şi Mano Totau. Unde s-au cunoscut? Pe o insulă pustie.

Rutger Bregman  povesteşte în cartea sa Humankind că a mers acasă la Peter Warner, bărbatul care i-a salvat pe băieţi, acum 50 de ani.

Căpitanul este fiul unuia dintre cei mai bogaţi şi puternici oameni din Australia. În anii 1930 acesta a construit un vas imperiu, Electronic Industries, dominant pe piaţa radio din acele vremuri. Crescut să-şi urmeze tatăl, Peter s-a răzvrătit şi la 17 ani a fugit pe mare în căutarea aventurii: şi-a petrecut următorii cinci ani ca marinar, navigând de la Hong Kong la Stockholm, de la Shanghai la St Petersburg. Revenit acasă cu gradul de căpitan obţinut în Suedia nu şi-a impresionat tatăl care i-a cerut de îndată să înveţe o meserie. A ales-o pe cea mai uşoară în viziunea tatălui său care l-a păcălit - cea de contabil.

Lucra la compania tatălui său, dar mai dădea o fugă pe mare - în Tasmania, unde avea propria flotă de pescuit. Aşa a ajuns în Tonga, în iarna anului 1966. În drumul său spre casă a făcut un ocol şi astfel a dat peste o insuliţă: ‘Ata.  Insula nu mai era locuită de aproximativ un secol, când când un ultim transport de sclavi a plecat cu locuitorii săi. De atunci a fost o insulă părăsită, aruncată în uitare. 

Dar uitându-se din depărtare cu binoclul a remarcat porţiuni de iarbă arsă pe faleze. „Era ceva neobişnuit: la tropice nu vezi incendii izbucnind spontan”, şi-a amintit fostul căpitan, după 50 de ani. Apoi a văzut un băiat gol, cu părul lung făcând un salt în apă. Alţi băiaţi l-au urmat strigând din toţi rărunchii. La scurt timp, unul din băieţi a ajuns la barcă spunându-şi numele într-o engleză perfectă: „Sunt Stephen. Suntem şase. Cred că suntem aici de 15 luni”.

O evadare devenită poveste de supravieţuire:15 luni pe o insulă pustie

Băieţii şi-au povestit păţania: erau elevi la un internat catolic din Nuku‘alofa, capitala Tonga. Într-o zi, plictisiţi de moarte de şcoală, au fugit cu o barcă de pescuit, însă au fost suprinşi de furtună. Căpitanul se emoţionează când redă reacţia celui care primeşte prin radio ştirea că băieţii sunt în viaţă: „I-ai găsit! Nimeni nu mai credea că sunt în viaţă, au fost şi înmormântaţi. E un miracol să fie ei!”

Povestea căpitanului ajuns la 90 de ani s-a potrivit cu ce şi-a amintit şi prietenul său Mano, în vârstă de 70 de ani, care avea 15 ani la momentul salvării. Lucrurile s-au petrecut în felul următor: aventura băieţilor  - Sione, Stephen, Kolo, David, Luke şi Mano - a început în vara anului 1965, pe când se aflau la internatul unei şcoli catolice din Nuku‘alofa. Cel mai vârstă dintre ei avea 16 ani, iar cel mai tânăr, 13. Cum se plictiseau de moarte, au conceput un plan de evadare: să văslească înspre Fiji, la circa 800 de kilometri depărtare şi chiar până în Noua Zeelandă.

Au decis pe loc să „împrumute” barca unui pescar pe care niciunul nu-l avea la inimă. Călătoria lor a fost una complet improvizată: n-au luat cu ei decât doi saci de banane, câteva nuci de cocos şi un arzător de gaz portabil. Nimeni nu s-a gândit la o hartă sau la un compas.

Au plecat seara, pe vreme bună, fără ca cineva să-i observe. S-a făcut noapte şi băieţii au adormit, o greşeală gravă din partea lor. S-au trezit în plină noapte, în toiul unei furtuni. Au plutit în derivă timp de 8 zile. Au colectat apă în coji de nucă de cocos din care au băut pe rând dimineaţa şi seara. În a opta zi s-a ivit insula, ca o binecuvântare: departe de a fi un paradis tropical cu nisip şi palmieri, insula se înalţa stâncoasă şi neprimitoare din ocean. După cum a scris Warner în memoriile sale, citat de The Guardian, băieţii au sădit o mică grădină, au adunat apă în trunchiuri scobite de copaci, şi-au construit o sală de gimnastică cu greutăţi, un teren de badminton, o curte de păsări şi au întreţinut în tot timpul cât au locuit pe insulă un foc ajutându-se doar braţe, o lamă de cuţit tocită şi „multă dârzenie”.

Şi-au stabilit un program strict şi s-au ocupat de muncă şi pază în echipe de câte doi. Când nu cădeau de acord, nu lăsau cearta să degenereze: impuneau time-out. Zilele lor începeau şi se sfârşeau cu cântece şi rugăciuni. Kolo, unul din băieţi, a improvizat chiar şi o chitară pe care a folosit-o pentru a înveseli lungile zile de vară secetoasă, în care sufereau adesea de sete. Eforturile de a construi o ambarcaţiune au eşuat. Stephen şi-a rupt piciorul alunecând pe o stâncă. Băieţii i-au improvizat un ghips şi i-au dat dat voie să fie un rege care nu mai trebuie să muncească. Mai târziu, doctorul de acasă a putut fi uimit de cât de bine s-a vindecat.

Au supravieţuit cu peşte, nuci de cocos, păsări, ouă crude până ce au descoperit un crater vulcanic unde au locuit oameni în urmă cu un secol: astfel s-au putut hrăni cu taro sălbatic (o legumă rădăcinoasă), banane şi pui - care au continuat să se reproducă chiar şi după ce n-au mai fost oameni prin preajmă. 

Salvatorul este şi el salvat

Ajunşi acasă, pe 11 septembrie 1966, aventura lor nu s-a terminat. Pescarul a făcut plângere la poliţie pentru barca furată şi băieţii au fost arestaţi şi închişi. Şi de data asta băieţii au săcpat, după ce salvatorul lor a conceput un plan, în calitate de contabil la compania radio a tatălui său: un film despre traiul pe insulă. Channel 7  din Sydney urma să aibă drepturile de difuzare în Australia, iar Peter în lume. A obţinut eliberarea băieţilor cu condiţia să ia parte la filmări. Pescarul a primit bani pentru banca sa distrusă.

Băieţii au fost întâmpinaţi într-o atmosferă de sărbătoare de aproape toată insula natală, Haʻafeva, cu o populaţie de 900 de locuitori. Peter a fost declarat erou naţional şi a primit o invitaţie de la însuşi regele Taufa‘ahau Tupou IV, care i-a mulţumit personal şi l-a întrebat, ca într-o poveste, cum se poate recompensa faţă de el. Căpitanul n-a avut nevoie să se gândească prea mult: i-a cerut permisiunea de a pescui crabi şi a-şi deschide o afacere pe insulă. Regele a încuviinţat. Peter şi-a dat demisia de la compania tatălui şi a cumpărat un vas de pescuit. Apoi le-a oferit celor şase băieţi şansa de a vedea lumea care a făcut să se întâmple toate astea: i-a angajat pe vasul său.

 Dar în vreme ce povestea adevărată a căzut în uitare, Împăratul Muştelor continuă să fie citită în toată lumea şi să inspire reality show-uri precum seria Survivor, după cum a recunoscut producătorul acesteia într-un interviu.

Este timpul să spunem o poveste diferită, scrie Rutger Bregman în Humankind (Umanitate). Adevăratul Împărat al Muştelor este o pildă despre prietenie şi loialitate. Căpitanul şi-a scris memoriile pentru urmaşii lui. „Am învăţat multe din ce-am trăit, inclusiv faptul că trebuie să căutăm ce e bun şi constructiv la o fiinţă umană”, scrie el pe prima pagină.

Rutger Bregman, născut în 1988, autor a patru cărţi pe teme filosofice şi economice, este susţinător al venitului de bază universal şi al taxelor mai mari pentru bogaţii planetei, propunere pe care a făcut-o la Forumul Economic Mondial de la Davos.