Gabriela Adameşteanu, Fontana di Trevi, Polirom.

Gabriela Adameşteanu încheie destinul Letiţiei Branea (şi trilogia romanescă) cu aceeaşi mână sigură şi cu un (acelaşi) impresionant şi recognoscibil suflu narativ, solid şi detaşat. Clandestinitatea politică şi erotică din anii comunismului în Provizorat, precedentul roman, se continuă în Fontana di Trevi cu sentimentul acut al unui gol interior, lărgit tot mai mult prin depeizare şi prin pendularea personajului între două lumi: Letiţia a emigrat în Franţa, unde are o „căsuţă“, dar unde-i „lipsesc morţii din cimitire“. Introspecţia constantă a personajului feminin şi desele reveniri în ţară asta fac, forează culpabilizări dar adună şi contragreutăţi prin ancorarea în trecut ca-ntr-o pace interioară, singura posibilă cu spectrul ultimei vârste în faţă. Un personaj memorabil, în al cărui destin intim, adus până în zilele noastre, Istoria ultimelor 50 de ani îşi face loc exemplar, vizionar.

Andreea Răsuceanu, O formă de viaţă necunoscută, Humanitas.

O succesiune de tablouri deşarfate - impresioniste - din vieţile a trei femei, Ioana, Elena şi Stanca Mântuleasa, care au respirat, visat, plâns, iubit în măruntaiele Bucureştiului, dar în epoci diferite.

Să împleteşti autentic trei voci feminine, de aceeaşi forţă narativă în economia cărţii, e în sine remarcabil, dar performanţa autoarei e în desenarea unui supra-personaj care transpare ca o hologramă misterioasă în materia poveştilor intersectate: oraşul Bucureşti este „forma de viaţă necunoscută“ pe care Andreea Răsuceanu o plăsmuieşte din trăirile unor femei diferite, ca dintr-o ectoplasmă sensibilă şi evanescentă, preţioasă. Mitica stradă Mântuleasa devine un loc geometric pulsatil într-un Bucureşti senzorial şi melancolic, o invenţie literară care aminteşte de magneticul „Macondo“ al lui Garcia Marquez.

Florina Ilis, Cartea numerilor, Polirom.

O carte despre cum se varsă generaţiile unele în altele, împletind şi despletind destine într-o Românie a secolului XX. Zecile de personaje şi ramificările de poveşti sunt purtate de o extraordinară mobilitate a stilului - marcă a Florinei Ilis şi în Cruciada copiilor şi în Vieţile paralele.

Sensul istoriei se face povestind, pare să spună Florina Ilis, iar Literatura e fabrică de imaginar şi e dispozitiv narativ de transmisiune. O carte densă şi fluidă în aceeaşi măsură.

Ada d’Albon, Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil, Curtea Veche.

În fiecare vară, de 33 de ani, ca o amantă fidelă, Ada d’Albon părăseşte Parisul pentru o întâlnire galantă cu oceanul, în micul port Saint-Pierre-Quiberon, în Bretania. Confesiunile ne aruncă de la bun început într-o melancolie aproape glacială, odată cu prefigurarea unei despărţiri iminente: de data aceasta e ultima vară în Bretania...

Viaţa Adei d’Albon – actriţă româncă de teatru exilată la Paris la începutul anilor ’80, nepoată a lui Sadoveanu – este o veritabilă piesă de colecţie. Un du-te-vino emoţionant între două lumi radical diferite, Ultima vară în Bretania spune povestea exilului, cu smulgerea violentă din cultura de origine şi renaşterea subtilă într-o nouă limbă, graţie scenei.

Ana Blandiana, Variaţiuni pe o temă dată, Humanitas.

Cum poate poezia să transforme despărţirea - cea mai definitivă dintre toate - într-o iubire fără sfârşit? Poemele Anei Blandiana sunt variaţiuni pe o temă dată - „fără tine“ - şi sunt versuri de o mare simplitate, fragmente de amintiri care vorbesc despre „un împreună“ şi o mare absenţă în acelaşi timp, în acelaşi loc. Ca un fel de întrupare, posibilă doar în verb. Devine poezia un loc, o dimensiune, un trup, pentru a-l putea îmbrăţişa pe celălalt?

În siajul creştinismului, scriptura, evanghelia – deci scrisul, verbul – de fapt asta înseamnă, înlocuirea trupului care lipseşte... Cu ultimul său volum de versuri Variaţiuni pe o temă dată, Ana Blandiana răspunde printr-un lung poem de dragoste către Romi: această tulburătoare convorbire cu Romulus Rusan devine o carte care transcende literatura şi o sublimează. „Mereu/ am visat să fiu singură/Pentru că întotdeauna/ erau prea mulţi oameni/ în jurul meu./ Doar tu erai eu./ Doar tu renunţai la plural,/ La multiplul din noi,/ Doar tu ştiai să construieşti o singurătate/ în care puteam încăpea amândoi.“