2016, profesiune de credinţă. Literatura română în Franţa

Deschid anul ca pe o carte nouă. Pagini albe pe care refuz să le pre-scriu deja cu neruşinate afaceri de corupţie sau masacre cu refugiaţi şi terorişti. Îi las anului o şansă. E o voluptate în începuturi şi în surescitarea de a aştepta poveşti care ard pe pagină cu o altă flacără. De cînd sunt în Franţa car cu mine, dintr-un an în altul, o întrebare: dacă nu se vede că a apărut o carte de un autor român de ce a mai apărut?

Deschid anul ca pe un jurnal de scris. Acum, când din ce în ce mai mulţi citesc în metrou de pe tablete sau liseuses – plus cei care-şi acoperă oricum copertele să nu se vadă titlul, autorul –  a spiona ce citesc vecinii de drum e o plăcere şi mai intensă. Admit că lista lecturilor poate fi un jurnal de bord personal: cine citeşte pe cine? Plăcerea n-are cum să fie atît de intensă decît dacă ne citim, de fapt, în cea mai primejdioasă intimitate, în vorbele scrise de altcineva.

În relaţia asta tulburătoare e bine să ne păstrăm picioarele pe pământ: cartea e o industrie. Cîteva cifre statistice, valabile pentru producţia de carte din Franţa (în 2014), pot da ameţeli. Totalul de cărţi intrate în depozitul legal al BNF (Bibliothèque Nationale de France) este de 80.255 de titluri. Dintre acestea, traducerile reprezintă 18%. Dacă vorbim doar de romane, 27% din cele publicate într-un an sunt traduceri. Din totalul traducerilor, mai mult de jumătate provin din spaţiul anglo-saxon (pasiunea cititorilor francezi pentru manga face ca a doua cea mai tradusă limbă, după engleză, să fie, în Franţa, japoneza). 

În acest peisaj vertiginos, cît pot conta şi ce greutate au traducerile din literatura română în franceză? Continui să cred că titlurile transpuse din română în franceză sunt fără doar şi poate nişte fire de nisip pe fundul unui ocean. Dar chiar şi aşa, ele sunt din aur curat.  

Numărul titlurilor traduse şi publicate, în 2015, în franceză, e în jur de zece. Cu rare excepţii, ele au apărut cu sprijinul programului TPS (Translation and Publication Support Programme) derulat de Centrul Naţional al Cărţii prin ICR. Despre beneficiile şi capcanele subvenţiilor acordate pentru publicarea şi traducerea în străinătate a literaturii române promit un alt articol. Deocamdată voi spune că banii investiţi astfel sunt necesari, dar nu şi suficienţi (dacă nu se vede că a apărut o carte de un autor român de ce a mai apărut?). Am mai spus-o şi la bilanţul de la începutul anului tocmai încheiat, iar aserţiunea e valabilă şi la începutul anului 2016:

literatura română tradusă în franceză n-a atins încă o masă critică şi, în consecinţă, o vizibilitate meritorie.

Totuşi, terenul e oarecum mai fertil: în 2015, La Quinzaine littéraire a publicat un interviu cu Mircea Cărtărescu, cu ocazia apariţiei Levantului în traducerea lui Nicolas Cavaillès, la editura P.O.L. Florence Noiville a scris în Le monde des Livres despre Les tiroirs de l’exil. Dialogue avec Leon Volovici (Sertarele exilului), de Norman Manea, tradus din română tot de Nicolas Cavaillès, la editura Le Bord de l’eau. Aceeaşi jurnalistă menţionează volumul Poésies de Mihai Eminescu, tradus de Jean-Louis Courriol la Non Lieu. Note de lectură critică despre romanul Les Vies parallèles (Vieţile paralele) al Florinei Ilis au apărut în Le Magazine Litteraire, Liberation şi Le Matricule des Anges. Excelenta revistă de limbă franceză Seine et Danube, coordonată de Dumitru Ţepeneag şi Virgil Tănase, adună cu eleganţă astfel de recenzii şi semnale literare dar din păcate are o difuzare confidenţială. Şi cam atît...

De cînd am început colaborarea cu magazinul literar francez ActuaLitté, mai mult de jumătate din cronicile pe care le-am publicat au fost recenzii la cărţi traduse din limba română. Nu mă acuzaţi de patriotism literar pe faţă pentru că mi-l asum întru totul. (Iar patriotismul e, nu-i aşa, pe gratis!)

Am scris, între altele, despre romanul ţărănesc şi metafizic al Martei Petreu şi uraşa ei forţă stilistică de a-şi ţine personajele sub destin (Notre maison, dans la plaine de l’Armageddon, L’Age d’Homme, traducere de Florica Courriol). Am scris despre seva şi gustul fabulos al cuvintelor, singurul spaţiu unde Levantul e promisiunea ţinută a unui tărîm al libertăţii depline (Le Levant de Mircea Cărtărescu, P.O.L, traducere de Nicolas Cavaillès). Am scris despre sezualitatea misterioasă a personajelor lui Ştefan Agopian, un fakir care naşte lumi frecînd lumina de întuneric (Sara, Jacqueline Chambon, traducere de Laure Hinckel). Am scris despre clandestinitatea erotică şi politică din romanul Gabrielei Adameşteanu (Situation provisoire, Gallimard, traducere de Nicolas Cavaillès). Am scris despre modul în care Florina Ilis transvazează senin epoci şi regimuri politice, pentru a desface mitul naţional Eminescu (Les Vies parallèles, Syrtes, traducere de Marily Le Nir) Am scris despre tandreţea exasperată din versurile lui Marius Chivu (La Ventolière en plastique, MEO ; traducere de Fanny Chartres). În fine, mai sunt şi altele…

Anul începe cu o primă lansare românească, în Franţa: pe 29 ianuarie 2016 iese în librării Le Marchand des premières phrases (Negustorul de începuturi de roman) de Matei Vişniec, publicat de editura Jacqueline Chambon  şi tradus de Laure Hinckel.

E o voluptate în începuturi şi în surescitarea de a aştepta cuvinte, rînduri, poveşti care să ardă pe pagină cu o altă flacără. Încep anul, pe blog, cu aceasă profesiune de credinţă la vedere: pe lîngă politică şi traumele societăţilor în care trăim dincolo de orice frontiere, voi continua să scriu despre scriitori şi lumile lor. Literatura scoate ce e mai bun din noi şi mai tainic. O picătură într-un ocean, cu putere alchimică.