„1913“, un amalgam care reconstituie în stil „realist magic“ vara ultimului an al Europei clasice, stabile şi „belle epoque“. Citiţi un fragment în exclusivitate

„1913. Vara secolului“ a apărut în colecţia Biblioteca Polirom, traducere din limba germană şi note de Vasile V. Poenaru; este disponibilă şi în ediţie digitală. „Cartea lui Florian Illies este ideală pentru oricine e interesat de arta, muzica şi literatura secolului XX… o lectură irezistibilă“, scrie prestigioasa publicaţie „The Washington Post“.

1913 e anul în care Henry Ford introduce în fabrica sa o linie de asamblare automată, iar Louis Armstrong pune pentru prima oară mîna pe o trompetă – şi nu oriunde şi oricum, ci într-o şcoală de corecţie, unde fusese închis. Charlie Chaplin semnează contractul pentru cel dintîi film al său, Proust îşi începe marele ciclu dedicat timpului, Stravinski are premiera la originalul şi scandalosul balet „Sărbătoarea primăverii“, iar prima expoziţie Armory Show din New York face cunoscute lumea lui Picasso şi universul artei abstracte. E inventat drogul ecstasy, e performat primul looping. Discipolul Carl Gustav Jung se desparte de maestrul său, Sigmund Freud. Tabloul furat al Mona Lisei este găsit şi se dovedeşte că a trecut printr-o adevărată aventură de la furt pînă la ieşirea la lumină. Robert Musil îşi începe „Omul fără însuşiri“ cu o informaţie greşită, iţele pasiunii dintre Alma Mahler şi Oskar Kokoschka duc pînă aproape de căsătorie, Rainer Maria Rilke suferă şi le scrie iubitelor sale.

Toate aceste personaje şi evenimente le regăsim în cartea lui Florian Illies, „1913. Vara secolului“, alături de ceilalţi eroi (sau monştri): Thomas Mann, Hesse, Rodin, Gottfried Benn, Matisse, dar şi Hitler, Stalin şi Tito.

„1913. Vara secolului“ a apărut în colecţia Biblioteca Polirom, traducere din limba germană şi note de Vasile V. Poenaru; este disponibilă şi în ediţie digitală.

„Când Schiele a vrut să-şi expună la München desenul intitulat Prietenie, a primit o scrisoare de refuz interesantă. Directorul galeriei i-a scris lui Schiele că lucrarea sa nu putea fi expusă în nici un caz, întrucât leza bunele moravuri. Punct. Paragraf nou. El însuşi ar fi însă foarte interesat să cumpere această lucrare. Iată ce discrepanţe erau în anul 1913 între morala publică şi cea privată.“ (fragment din carte)

„Aceasta este luna în care Hitler şi Stalin se întîlnesc întîmplător la o plimbare în parcul Castelului Schönbrunn, Thomas Mann e aproape demascat, iar Franz Kafka mai că îşi pierde minţile din dragoste. O pisică se aciuează pe canapeaua lui Sigmund Freud. E foarte frig, zăpada scrîşneşte sub picioare... Ernst Ludwig Kirchner desenează cocotele din Piaţa Potsdam. Are loc primul looping. Dar ce folos. Oswald Spengler lucrează deja la «Declinul Occidentului».” (Florian Illies)

„Illies este un cercetător minuţios, dar şi un bun observator al spiritului unui început de secol. 1913: Vara secolului îţi dă senzaţia că citeşti o poveste ruptă din realismul magic.” (The Guardian)

Florian Illies (n. 1971, Schlitz, Germania) este jurnalist, istoric de artă şi scriitor. Este cofondator al revistei de artă Monopol. A devenit cunoscut mai ales după prima carte publicată, Generation Golf (2000), un roman consacrat anilor 1980 şi unei generaţii „prea puţin revoluţionare”, ce a ajuns în scurt timp bestseller. 1913: Vara secolului, carte apărută în 2012, este cel de-al doilea succes al său.

Colecţia „Biblioteca Polirom” numără pînă în prezent peste 1.000 de titluri şi este coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Citiţi în continuare un amplu fragment din această carte neobişnuită oferit de Editura Polirom în exclusivitate ziarului „Adevărul“:

„E prima secundă a anului 1913. Din întunecimea nopţii răsună o împuşcătură. Se aude un declic scurt, degetele se încordează pe trăgaci, apoi urmează o a doua împuşcătură, înfundată. E chemată poliţia, care soseşte în grabă şi îl arestează numaidecât pe cel care a tras. Numele său este Louis Armstrong. Avea pe atunci doisprezece ani şi a vrut să întâmpine Anul Nou cu un revolver furat. Poliţia îl închide într-o celulă şi îl trimite în dimineaţa zilei de 1 ianuarie la o şcoală de corecţie numită Colored Waifs’ Home for Boys.

Jung este chinuit de coşmaruri. Unul dintre ele îl face să înceapă să scrie Cartea roşie. Se sculase transpirat după ce a avut viziunea că Europa se scufundă sub valurile unei inundaţii. Peste tot erau crime, cadavre şi pustiiri. În timpul zilei ţine prelegeri despre schizofrenie, dar noaptea, în visele sale pline de nelinişte, îi e frică să nu devină el însuşi schizofrenic. Mai ales visul cu viziunea apocaliptică îl marchează atât de puternic, încât încearcă să l învingă aşternându l pe hârtie. Şi în rest visele sale sunt tare sucite de când a reuşit să aranjeze o constelaţie foarte neobişnuită: a reuşit să le convingă pe soţia sa Emma şi pe iubita sa Toni Wolf să accepte acest ménage à trois. În serile de duminică Toni vine chiar la cină, în vila familiei din Küsnacht, situată pe Lacul Zürich. Cum anume decurge apoi noaptea, această informaţie nu este consemnată pe nicăieri.

Stalin străbate parcul, căzut pe gânduri, începe deja să se întunece. Îi iese atunci în cale un alt plimbăreţ, un pictor ratat în vârstă de 23 de ani, care a fost respins la examenul de admitere de la Academia de Artă şi care îşi petrece acum timpul în căminul de bărbaţi din Meldemannstraße. Îşi aşteaptă, asemeni lui Stalin, marea şansă. Numele său este Adolf Hitler. Amândurora le plăcea să se plimbe prin parcul Palatului Schönbrunn, aşa spuneau prietenii lor din vremea aceea, şi poate că s a întâmplat ca cei doi să se salute politicos, ducându şi mâna la pălărie, în timp ce fiecare îşi urma traseul prin parcul nesfârşit.

A fost sintetizat drogul ecstasy, procesarea cererii de patentare întinzându-se peste toată durata anului 1913. După aceea cade în uitare preţ de câteva decenii.

Poate amintirea să fie numai o părere de rău? Gertrude Stein, marea damă de salon a Parisului şi prietena avangardiştilor, tremură de frig la câteva străzi de Proust. Se ceartă înfiorător cu fratele ei Leo, împreună cu care locuieşte de decenii. Acum îi paşte pericolul despărţirii. Totul e trecător? Gertrude Stein are reveria primăverii. Se încălzeşte la o idee. Priveşte tablourile de Picasso şi cele de Matisse şi cele de Cézanne de pe peretele ei. Oare o idee poate da naştere primăverii? Scrie o mică poezie ce conţine următoarea propoziţie: „O roză e o roză e o roză“. La fel ca Proust, ea vrea să se ţină de ceva care vrea să treacă. Aşadar, lumea poeziei, lumea imaginaţiei e deja în punctul acesta în ianuarie 1913.

„Viaţa e prea scurtă, iar Proust e prea lung“, scrie Anatole France în 1913

într-o minunată precizare la publicarea primului volum din romanul În căutarea timpului pierdut. Deci Proust i se părea deja „prea lung“ când celelalte şase volume nici nu apăruseră. Nimeni, nici măcar Proust însuşi, nu şi-a închipuit unde avea să ducă această căutare amănunţită prin adâncurile amintirii. Cartea e o încercare de a cuprinde trecutul prin limbaj – în contra timpului care zboară.

Hitler şi prietenul său Rudolf Häusler, împreună cu care locuieşte la Viena în căminul de bărbaţi, au fugit din Austria pe 25 mai în zori, cu trenul, pentru a se sustrage serviciului militar. Nici nu bănuiesc ei că în momentul acela armata avea cu totul alte griji… Plătesc chirie 3 mărci pe săptămână pentru camera lor sărăcăcioasă. De trăit, Hitler continuă să trăiască la fel ca la Viena: fără beţii, fără femei, în fiecare zi o acuarelă – şi uneori chiar două. În locul Bisericii Sfântul Augustin desenează acum Catedrala din München. În rest, totul rămâne la fel ca înainte.“ (Copyright Editura Polirom, traducere de Vasile V. Poenaru)