111 scrisori din Paris. Scrisori inedite ale criticului literar Lucian Raicu

Lucian Raicu (1934-2006)

Volumul "111 scrisori din Paris", de Lucian Raicu, ediţie îngrijită de Simona Sora şi prefaţată de Petre Răileanu, a apărut la Institutul Cultural Român (ICR). Volumul este însoţit de un CD.

Lucian Raicu (1934-2006) este unul dintre cei mai importanţi critici literari români postbelici. Din 1986 s-a stabilit împreună cu soţia sa, scriitoarea Sonia Larian (1931-2016), la Paris, unde a colaborat cu cronici la Radio France Internationale. 

"Dintre cele peste 500 de scrisori din Paris citite de Lucian Raicu la microfonul RFI începând cu 1993, s-au publicat până acum 100 de texte, selectate de Livius Ciocârlie, în 2010, la Editura Cartea Românească - într-o ediţie ce a beneficiat de prefaţa de insider a lui Vasile Popovici. Ediţia de acum, care reuneşte 111 scrisori dintre cele nepublicate încă în volum şi care este introdusă de Petre Răileanu, redactor la RFI în perioada scrisorilor raiciene, are cinci secţiuni: Despre impostură, Scriitori români, Franţa şi francezii, Scrisul şi mass-media, Identităţi francofile. În toate (iar în prima, într-un fel liminal) Lucian Raicu este preocupat de adevărul şi (puterea) literaturii, de libertatea (deloc comodă) pe care el tocmai o alesese, de şestovienele "probleme ultime". Să-l ascultăm", spune Simona Sora, în Notă asupra ediţiei.

A studiat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti pe care a absolvit-o în 1958, apoi, în perioada 1952-1954, Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”.

A publicat monografii despre Gogol, Liviu Rebreanu, Nicolae Labiş, culegeri de cronici de carte, dar cele mai importante contribuţii ale sale rămân eseurile despre mecanismele profunde ale creaţiei: "Reflecţii asupra spiritului creator", "Critica - forma de viaţă" ş.a.

Împreună cu soţia sa, prozatoarea Sonia Larian, s-a stabilit la Paris în 1986, colaborând cu texte despre literatură la posturile de radio străine Deutsche Welle, Vocea Americii, Europa liberă, etc. A fost redactor la Viaţa Românească, Gazeta literară şi România literară, precum şi la Europa Liberă şi Radio France International. După 1990, suferind, măcinat de boală, a continuat să scrie, trimiţând colaborări unor reviste din ţară şi publicând câteva cărţi noi.

Lucian Raicu a fost şi rămâne cea mai ascuţită minte critică a literaturii române din dureroasa perioadă aşa-zis socialistă, în care i-a fost dat să-şi scrie, prin limitare şi risc, dar cu intensă şi sfidătoare strălucire, cărţile. Eugen Ionescu afirma că Raicu este "printre primii, dacă nu cumva primul critic literar al generaţiei sale".

Urna cu cenuşa sa este depusă la Cimitirul Père-Lachaise din Paris.

„Principala calitate a lui Lucian Raicu, pe care o posedă într-un grad excepţional şi care ar putea fi definită prin cuvintele inteligenţă, capacitate analitică, perspicacitate, determină nu numai întreaga structură a criticii sale, ci şi obiectul şi finalitatea ei. Instrumentul îşi creează, în acest caz, domeniul asupra căruia se exercită un spaţiu de pătrundere nelimitat. Din care suprafeţele sînt, bineînţeles, excluse. Pentru criticul preocupat întotdeauna doar de partea ascunsă, mai greu accesibilă a operei, o cantonare, fie şi de moment, în locul comun sau într-un plan al evidenţei devine insuportabilă. (...)

O altă calitate de prim ordin a criticii lui Lucian Raicu este marea disponibilitate a expresiei. Criticul are nu numai serii de idei, ci şi serii de cuvinte, gata în orice moment să le „îmbrace" pe cele dintîi, fără nici o urmă de crispare, cu o uşurinţă ce ţine de har, de talent, în fraze precise, limpezi, cursive, „rotunde". Stilul, deşi „sec", place, are un farmec al său, specific, ce ţine probabil de modul „ascuţit" al rostirii, de proprietatea termenilor, de adecvarea netrudnică a expresiei" , aprecia Valeriu Cristea.

Scrieri ale lui Lucian Raicu: Liviu Rebreanu (1967), Structuri literare (1973), Gogol sau fantasticul banalităţii (1974; Avec Gogol, Lausanne, 1992), Critica - formă de viaţă (1976), Nicolae Labiş (1977), Practica scrisului şi experienţa lecturii (1978), Reflecţii asupra spiritului creator (1979), Printre contemporani (1980), Calea de acces (1982), Fragmente de timp (1984), Scene din romanul literaturii (1985), Journal en miettes cu Eugène Ionesco (1993), Scene, reflecţii, fragmente (1994). Postum a fost publicată antologia O sută de scrisori din Paris (2010).