În
ceva mai puţin de 200 de pagini politologul Ioan Stanomir reciteşte, cu un
remarcabil spirit critic, cu ceea ce se cheamă „luciditate patriotică”, ultimii
100 de ani ai României. Ţara care de la data de 1 decembrie 1918 şi până la
teribilul an 1940 era perfect îndreptăţită să se numească România Mare.
Era epoca romantică a învăţământului universitar de după Revoluţie. Corectitudinea politică era de-abia la începuturi. Încă se putea glumi liber la cursuri.
Cred că, vorba unui „clasic“ în
viaţă, „ar suna ca dracu’“ dacă într-o recenzie consacrată cărţii „Mihăiţă - Reconstituirea unei vieţi“
(Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018) aş recurge la cine ştie ce savante
distincţii teoretice.
În mod bizar, şi cred că nu doar din punctul meu de vedere, s-a scris şi
s-a vorbit incomparabil mai puţin despre Primăvara
de la Praga şi semnificaţia ei decât despre mult discutatul şi, din câte se
pare preferatul, Mai 1968 francez.
Spaţiul relaţiilor interumane din lumea scriitorilor şi artiştilor a
fost întotdeauna şi rămâne dominat de amiciţie, care este ca zăpada
mieilor primăvara, se topeşte cât ai clipi din ochi.
Cum-necum, intenţia de a aşterne pe hârtie câteva gânduri prilejuite de
lectura cărţii de dialoguri dintre Wajdi Mouawad şi Sylvain Diaz „Totul este scriitură“ (Editura Nemira,
Bucureşti, 2018) îmi impune două întoarceri în timp.
Editura „Humanitas“ a
început o amplă operaţiune editorială la capătul căreia vom dispune de
traducerea integrală a „Jurnalului“ lui
Denis de Rougemont.
Istoria ţării noastre este un
periplu fascinant şi cuprins de un aer de mister. Tumultul anilor nu s-a oprit
la noi, el răzbate veacurile noastre. Contemporanii sunt datori să conserve
istoria ţării lor. O istorie plină de alianţe, trădări, de momente unice, de
înălţare, de laşitate, de realism politic de metafore istorice dar şi de căderi.
Vasile Ernu în dialog cu arhitectul Radu Negoiţă, autorul volumului recent apărut la editura Publica - „Disconfort Residence – Cum să identifici capcanele din schiţa apartamentului pe care vrei să-l cumperi“.
Pentru cei din generaţia mea. Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”, creată
de conducerea PMR în anii 50 ai secolului trecut, după model sovietic cu scopul
de a crea noi şi de deznădejde ingineri ai sufletelor (aşa îi numise Stalin pe
scriitori, aşa îi desemna cu voluptate în articolele sale pe stil nou însuşi marele Călinescu) mai înseamnă, poate, subiect
de istorioare şugubeţe, de glume, chiar de bancuri.
„Toate filtrele sunt colective: antisemitism, legionarism, comunism,
anticomunism. Toţi avem nevoie de un filtru comun, de grup, de trib, de
familie.“ Doina Jela pune sub lupă pagini dureroase din trecutul recent în
faţa căruia românii închid încă ochii. Istoria e o fabrică de adevăruri, iar
oamenii au o uluitoare capacitate de a uita ceea ce nu vor să ştie. „Efectul fluturelui“ e o carte de proză
matură, necesară, incomodă.
Scriitorul Attila Bartis
s-a aflat la Târgu Mureş pentru vernisajul expoziţiei personale de fotografie
la Palatul Culturii, intitulată „Pe insule“, şi a acceptat invitaţia Asociaţiei
Podium de a participa la o întâlnire cu elevi de liceu, în timpul orelor de
literatură maghiară, în cadrul proiectului „Scriitori la şcoală”.
La data de 11 decembrie 2016 au avut loc în România alegeri parlamentare.
Prezenţa la vot a fost dintre cele mai slabe după 22 decembrie 1989 încoace,
tinerii dar şi celelalte segmente ale electoratului Dreptei preferând
absenteismul, neimplicarea, dezamăgite, probabil, de oferta ei electorală
foarte puţin convingătoare.
Iată originalul: „Septembrie retezase brusc ambiţiile verii
toride de a se lăţi slinoasă, dincolo de îngăduinţa filelor
calendarului, peste Bucureştii ajunşi o mahala, ameţiţi de încăierarea
pe ciolan, neruşinată, a coteriei politicianiste, la concurenţă cu
vestita, în vechime, păruială a chivuţelor în Piaţa Unirii, fostă de
flori, cu fustele în cap şi rostogolită fără perdea în văzul şi în
obrazul,
În vara anului 1973, sosea în România o tânără absolventă a Universităţii
americane „Stanford“. Se numeşte
Katherine Verdery, are origini franceze şi a decis să facă un doctorat în
Antropologie. Pe teme româneşti, desigur. Beneficia pentru aceasta de o bursă
IREX.
Transformat de unii comentatori în efigie statuară, pe temeiul ecoului
public al vieţii şi scrisului său, contestat de alţii pentru neaderenţa
sa la reformele poetice contemporane menite să decredibilizeze
paradigmele tradiţionale de expresie, Grigore Vieru s-a aşezat,
temeinic, undeva la intersecţia celor două tabere, cu seninătate
olimpiană şi mizând, până la capăt, pe comunicarea directă şi netrucată,
precum şi mărturiseşte:
Îmi e cum nu se poate mai clar încă din anul 2002, atunci
când am citit pentru întâia oară excelenta carte a lui Tzvetan Todorov „Memoria binelui, ispita răului - O analiză a
secolului“, cât de mic preţ pun profesioniştii scrisului istoric pe
discursul martorilor. Pentru istorici, memoria, argumentul de tipul „ştiu
foarte bine că doar am fost acolo“ nu are nici o relevanţă. Dimpotrivă.
Dezbaterile
care frământă spaţiul public românesc mi-au amintit de personajul M*ie,
patronul unei televiziuni de provincie, din romanul meu „Blazare“, apărut în
2005 la Editura Polirom. Îndrăznesc să public un fragment din acest roman. Cu
tristeţe, cu resemnare, cu orice risc!
A fost o vreme când până şi cele mai moderne, mai
sofisticate, mai desprinse de critica aşa-zis universitară (adică veche,
biografică) şi mai apropiate de „noua critică“ istorii ale literaturii franceze dovedeau un
interes scăzut pentru „Bouvard et Pécuchet“, romanul
neterminat al lui Flaubert. La care acesta începuse să lucreze prin 1872 şi
care a apărut postum în anul 1881.
Numele lui Catherine Durandin îmi este cunoscut încă din
anii ’80 ai secolului trecut. Era pomenit destul de des în emisiunile „ Europei Libere“, îndeosebi în
corespondenţele de la Paris în care se dădea seama despre protestele din ce în
ce mai frecvente din Franţa şi din alte ţări francofone la adresa dictaturii
comuniste din România.
