Mircea Vasilescu a publicat cu cîteva luni în urmă, la Editura Humanitas, o carte despre Cultura română pe înţelesul patrioţilor. Autorul mi-a mărturisit, după apariţie, că e o carte scrisă „la nervi“ şi „aproape fără dileme“. N-am simţit asta.
În timp ce pe bulevardul Champs-Elysées se spărgeau vitrine şi se
distrugeau chioşcuri de presă în numele justiţiei sociale în cadrul
mişcării Vestele galbene, în altă parte a Parisului, la Porte de
Versailles, 160.000 de vizitatori participau la ritualul celei mai
cuprinzătoare librării anuale, salonul cărţii - Livre Paris 2019.
În vara anului 2018, atunci când am fost invitat, cu o
amabilitate ce mă îndatorează, de teatrologul George Banu să scriu prefaţa la o
carte, între timp apărută la editura „Nemira”,
carte între copertele căreia figurează fragmente esenţiale din numeroasele
eseuri pe care domnia-sa le-a scris şi publicat de-a lungul timpului, am simţit
nevoia de a cita câteva definiţii ale genului în cauză.
„Nu, se amestecă toate cu căsătoria mamei cu Frank Bowles, cu moartea
tatei, a bunicii, cu faptul că sunt irlandezo-mexican, cu dorinţa mea stupidă
de a fi cineva, cu stafiile - dar în primul rând e vorba de puşti.“
Ce mai citim de 8 martie? Top 5: 5 personaje feminine puternice, 5 scriitoare
de azi. Gabriela Adameşteanu, Andreea Răsuceanu, Florina Ilis, Ada d’Albon, Ana
Blandiana. De citit tot anul.
S-au împlinit zilele acestea (20 februarie) 95 de ani de la naşterea unui „Princepe“ al literaturii române, căci Eugen Barbu a fost şi rămâne cu adevărat un mare artist al limbii şi literaturii române în veacul al XX-lea, egalul, aş spune eu, al lui Arghezi în poezia veacului românesc pomenit.
Regina era admirată de toată lumea. Deşi nimeni nu o
cunoştea cu adevărat. În preajma ei, fermecaţi de prezenţa sa, oamenii deveneau
mai buni. Şi erau încântaţi. Se simţeau uşori şi veseli. Îşi zâmbeau unul
altuia şi se mişcau de parcă ar fi plutit.
Ales în fruntea comuniştilor români, în condiţii şi prin
urzeli şi azi controversate, în martie 1965, reconfirmat de un congres
al partidului care, cu acea ocazie, şi-a recăpătat vechiul nume de PCR,
prim-secretarul fiind rebotezat secretar general, Nicolae Ceauşescu şi-a
folosit primii trei-patru ani de domnie în scopul consolidării puterii
personale.
E
un roman care ilustrează foarte bine ideea că noi încercăm să construim o
Românie progresistă fără să luăm adesea în calcul traumele şi tipologia
populaţiei ţării noastre
O încântătoare carte „închinată“ lui Hemingway, surprinzător bogată în amintiri „înregistrate“
ale marelui scriitor în ultimii ani ai vieţii lui, despre iubirile care
au traversat biografia romancierului celebru, carte semnată de
prietenul acestuia A. E. Hotchner sub titlul „Iubirile lui Hemingway povestite de el însuşi“
Ghiocelul se numeşte în franceză sfredel al zăpezii. Doar că pe aici, în Bretania, nu este zăpadă. Nici iarnă propriu-zisă. Iar ghioceii sunt foarte rari.
Am citit aproape 200 de pagini din cartea istoricului
britanic Niall Ferguson, „Civilizaţia. Vestul şi Restul“, ediţia 2017, la
Editura Polirom, traducere de Doris Mironescu şi Andreea Mironescu.
Peter Brook
face parte din acea categorie rarissimă şi cu atât mai valoroasă de practicieni
ai scenei (regizori, actori, scenografi) care au în portofoliu şi o activitate
teoretică importantă. Risipită în cărţi, articole şi interviuri, acestea din
urmă depăşind cu mult condiţia de declaraţii circumstanţiale.
Mi-au rămas de la domnul Ion Brad, pe lângă amintiri, multe din
cărţile sale dedicate mie şi familiei mele şi un volum II al Jurnalului
lui Liviu Rebreanu de pe vremea când în calitate de director la Nottara a
păstorit o montare după „Pădurea spânzuraţilor“, la care am lucrat împreună (Splendid spectacol în regia lui Dan Micu şi scenografia lui Dragoş Georgescu).
Având un caracter temperat polemic, caracter care se amplifică şi se
precizează în limitele civilităţii absolute îndeosebi în capitolul „Patria, poneiul şi «polonezul» din cultură“,
cartea lui Mircea Vasilescu „Cultura
română pe înţelesul patrioţilor“ (Editura Humanitas, Bucureşti, 2018) discută clar, cu argumente, cu recurs
la statistici şi rapoarte, oricât de aride ar fi ele, câteva dintre problemele acute ale culturii române post-decembriste.
„Teatrul
absurdului“ înseamnă şi astăzi, la aproape 60 de ani de la apariţia
primei ediţii, o carte fundamentală. Avem de-a face cu o scriere clasică a
teatrologiei universale, cu o lucrare a cărei lectură, consultare
periodică este obligatorie pentru oricine doreşte să deţină o imagine
clară şi competentă, chiar dacă de etapă, asupra unui fenomen deopotrivă
estetic, literar, teatral ce a marcat puternic şi decisiv cultura secolului
al XX-lea.
Chiar dacă gândul
vă duce la Palade sau Nadia Comăneci, mai înaintea lor a fost regizorul de film
Jean Negulesco, care rămâne în memoria americanilor, cel puţin pentru filmele
cu Marilyn Monroe. Istoricul de film Manuela Cernat, care-i dedică acum o
monografie ilustrată, nu procedează la o înseriere seacă de informaţii, ci are
grijă de aspectul vizual al volumului, de „puterea imaginii“, rezultând o
elegantă carte-album.
De câte ori ajunge la Paris, întâlnirea cu Ana Blandiana are ceva
din urgenţa şi din firescul unui ritual benefic, râvnit, singular.
„Preoteasa“ actuală a tuturor hipsterilor din
Bucureşti şi o figură esenţială a contraculturii româneşti a anilor ’90-2000,
Dana Marijuana, are, în sfârşit, cartea ei biografică. Se numeşte „Poveste de cartier“, a apărut recent la editura
Hyperliteratura şi este rezultată în urma unui dialog cu un scriitor
profesionist: Andrei Ruse.
Eram studentă în
anul al doilea la Jurnalism şi locuiam la Timişoara în gazdă la o bătrână care
se pregătea să se călugărească. Împărţeam camera cu Dana, care pe atunci era
studentă la Litere, iar în weekenduri stăteam amândouă în vârful patului, în
linişte, şi citeam, ca să n-o deranjăm pe gazdă.
