Irina Binder: „Eu aştept de câţiva ani ca măcar unul dintre scriitorii care susţin că sunt mai buni ca mine să mă depăşească” 7

Dezbaterile care frământă spaţiul public românesc mi-au amintit de personajul M*ie, patronul unei televiziuni de provincie, din romanul meu „Blazare“, apărut în 2005 la Editura Polirom. Îndrăznesc să public un fragment din acest roman. Cu tristeţe, cu resemnare, cu orice risc!

A fost o vreme când până şi cele mai moderne, mai sofisticate, mai desprinse de critica aşa-zis universitară (adică veche, biografică) şi mai apropiate de „noua critică“ istorii ale literaturii franceze dovedeau un interes scăzut pentru „Bouvard et Pécuchet“, romanul neterminat al lui Flaubert. La care acesta începuse să lucreze prin 1872 şi care a apărut postum în anul 1881.

Numele lui Catherine Durandin îmi este cunoscut încă din anii ’80 ai secolului trecut. Era pomenit destul de des în emisiunile „ Europei Libere“, îndeosebi în corespondenţele de la Paris în care se dădea seama despre protestele din ce în ce mai frecvente din Franţa şi din alte ţări francofone la adresa dictaturii comuniste din România.

În colţul meu de lume franceză, am fost invitat la o conferinţă despre sprijinul acordat de Franţa României în primul război mondial, în special prin misiunea Berthelot. Într-o mică localitate rurală, într-o mediatecă nouă şi cocheta, o expoziţie întreagă vorbea despre această pagină de istorie.

După 20 de ani, am revenit în comuna mea natală Teaca (Judeţul Bistriţa-Năsăud), ca invitat la festivalul „Zilele comunei Teaca“. De când nu am  mai văzut-o, comuna Teaca s-a transformat şi în întregul ei, şi pe detalii: străzi noi, case noi sau renovate, chiar şi biserici noi.

Cartea „În definitiv...“ (Editura „Polirom“, Iaşi, 2018) este o amplă conversaţie în 9 părţi, de dimensiuni diverse, însă cu un conţinut constant interesant, generator de reflecţie, bucurii intelectuale şi întrebări, în absenţa cărora orice lectură şi-ar dovedi inutilitatea. Conversaţie între Ion Vianu şi Ioana Scoruş.

Când locuieşti în două ţări, iei cu tine câte ceva din fiecare, iar drumul devine un alt treilea spaţiu locativ. În timp, una dintre identităţi o ascunde pe cealaltă. Fie începi să uiţi de unde ai venit, fie să vezi locul în care ai ajuns prin ochii, acum obosiţi dar nostalgici, cu care ai plecat. Nu există un dozaj precis sau corect între cele două.

Anunţasem, deja, în urmă cu aproape doi ani, faptul că romanul „Drama unui tânăr procuror”, sub semnătura doamnei scriitor Carmen Zamfirescu urmează să apară. În rândurile de faţă, îmi revine plăcerea deosebită să anunţ că romanul deja se află în editură.

Cartea „România în 100 de ani - Bilanţul unui veac de istorie“ (Editura Humanitas, Bucureşti, 2018) valorifică un dublu avantaj.

Vă invităm la scris. Acest proiect îşi propune să aducă alături comunitatea românească din Franţa, în anul centenarului francofon.

Fascinantă şi înfiorătoare cartea „Frăţia penal-academică - Cercetarea ştiinţifică din penitenciarele României: o investigaţie jurnalistică“, publicată de jurnalista Melania Cincea în 2018, la editura bucureşteană „Humanitas“.

În critica teatrală şi în teatrologia românească, numele lui Ion Cazaban reprezintă garanţia seriozităţii. Obsesiei de a scrie mult, domnia-sa i-a opus dorinţa de a scrie bine. Cu o minuţie, o „religie“ a documentării. Cu importanţa cuvenită acordată incursiunilor în arhive.

Chiar dacă în Bucureşti plouă la ora la care scriu eu acest text, cred că nimic nu-i mai fain decât să te urci în avion sau în tren pe o asemenea vreme şi să te îndrepţi spre o destinaţie unde totul e altfel. Chiar dacă o faci doar pentru o săptămână (sau chiar două) de concediu.

Am citit marea majoritate a cărţilor de politologie şi de istorie a comunismului din România scrise de Stelian Tănase. Despre unele dintre ele am dat seama în paginile „Familiei“ orădene. „Fugit irreparabile tempus!“.

Toţi cei care practică scrisul cu destinaţie publică ştiu că una dintre cele mai dificile etape din redactarea unui articol este aşternerea pe hârtie (mă rog, pe ecranul computerului) a frazei de început.

Literatura e dovada că viaţa nu ajunge, zicea poetul lusitan. Avea pălărie, vreo douăzeci şi ceva de nume diferite şi a lăsat în urmă o valiză cu sute de manuscrise. Evident că şi Fernando Pessoa ar fi de luat în bagaje vara asta, tradus în română de poetul Dinu Flămând. Am ales însă zece cărţi din literatura română de azi, de luat pe insula pustie a vacanţelor. Zece porunci şi o vară frumoasă!

Cred că primul şi cel mai important lucru ce trebuie spus despre consistenta carte „Hrusciov - Omul şi epoca sa“, scrisă de William Taubman, apărută în 2003 în limba engleză şi recompensată cu premiul „Pulitzer“, tradusă în româneşte de Dan Cristea şi publicată în 2017 la editura bucureşteană „Meteor Press Publishing“ (960 de pagini), este că impresionează prin calitatea, minuţia şi amploarea documentării.

Există numeroase abordări legate de consumul de droguri, iar aici ne referim la paleta mai largă de substanţe care provoacă dependenţă, însă analizele din perspectivă antropologică sunt mai rare sau sunt focusate pe anumite paliere ale societăţii. Mihai Copăceanu aduce cu ultima carte: „Drogurile. O carte obligatorie” (Editura Eikon, 2018) o încercare de a înţelege fenomenul consumului de droguri dintr-un punct de vedere antropologic.

OK, poate n-o fi cazul să le iei pe toate la tine, dar măcar una-două n-ar fi rău, ca să te ajute pe terasa unei cafenele dintr-un oraş foarte agitat sau pe şezlong, la malul mării. Şi eu îmi fac astfel de planuri înainte de o călătorie, oare ce să iau de citit cu mine?, aşa că m-am gândit că poate i-ar ajuta şi pe alţii.

Despre „Jurnalul necenzurat“ al lui Vaslav Nijinski apărut recent în colecţia „Yorick“ a editurii bucureştene „Nemira“, în traducerea Ralucăi Rădulescu, s-ar putea scrie nu doar în mai multe feluri, ci şi dintr-o pluralitate de perspective.