Ziua când „Don Giovanni” e cea mai frumoasă operă scrisă vreodată

Luca Pisaroni, Don Giovanni la Enescu 2019 (Foto: Romică Zaharia)

Sunt convins că misiunea unui festival este de a prezenta lucruri noi şi greu accesibile în rutina zilnică a stagiunilor. Fie că este vorba de titluri din afara repertoriului, fie că este vorba de puneri în scenă revoluţionare sau măcar extravagante.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Bienala Enescu nu face excepţie, prezentând de vreun deceniu lucrările contemporanilor lui Enescu sau opere baroc nemaivăzute pe la noi. Acum doi ani m-a surprins programarea unui Cosi fan tutte, atâta vreme cât Mozart e prezent cu trilogia Da Ponte şi în teatrele de operă locale, chiar şi în provincie. Ateneul n-a gemut de lume atunci, dar spectacolul lui Minkowski a avut atâta prospeţime, încât mi-am dat seama că, în România, marele absent este chiar Mozart, spectatorii de operă fiind expuşi doar la o caricatură interpretativă a lui.

Aşa că anul acesta n-am mai fost deloc surprins de acest nou experiment cu Mozart la Enescu 2019, ba chiar numele lui Giovanni Antonini era atrăgător ca un magnet (cred şi astăzi că Anotimpurile lui Vivaldi nu au fost niciodată mai interesante ca în înregistrarea lui la conducerea ansamblului „Il giardino armonico”), în ciuda nenumăratelor schimbări de distribuţie ale spectacolului din 22 Septembrie, ultima fiind anunţată chiar săptămâna asta, când Olga Bezsmertna a înlocuit-o pe Miah Persson în rolul Donnei Elvira.

Pentru mine, Festivalul Enescu 2019 s-a oprit la acest Don Giovanni. Aproape că m-am bucurat că opera lui Mozart se întindea copios peste concertul final al celor de la Concertgebouw, de la Sala Palatului.

Purché porti la gonnella, voi sapete quel che fa! – Olga Bezsmertna şi Alex Esposito (Foto: Romică Zaharia)

A fost o după amiază nebună, la sfârşitul primului act aveam senzaţia că nu respirasem de când începuse uvertura. La fel ca în 2017, cântăreţii au alergat pe toată scena Ateneului, în jurul orchestrei, jucând mai convingător decât în orice spectacol de la operele româneşti. Luca Pisaroni, multă vreme un excelent Leporello, a început să cânte rolul lui Don Giovanni abia anul acesta, la Metropolitan. A fost excelent, un Don viril care nu-şi propune să seducă prin vorbe, pentru că e sigur pe înfăţişarea lui, drept urmare e insistent şi presant. O voce puternică, cu un timbru uneori forţat, lirismul există dar nu e subliniat, însă în viteza nebună cu care se cântă, toate criteriile de apreciere ale unui artist liric devin secundare în faţa credibilităţii actoriceşti pe care o degajă. Sigur că „Aria şampaniei” a suferit de respiraţii dese şi fraze scurte, dar Pisaroni a livrat atât de intens, încât amănunte de acest fel nu mai contează. Aş putea găsi cusururi tuturor, însă ele ar fi cu totul neimportante în faţa ardenţei cu care au jucat şi cântat.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.