Voci importante la Festivalul Rossini din Pesaro

De 40 de ani, pe malul Adriaticii, în oraşul natal al marelui Gioachino, se desfăşoară festivalul ce-i este dedicat. Anul acesta a ocupat 12 zile din august şi a cuprins, ca de obicei, opere mai mult sau mai puţin cântate, concerte de belcanto şi lirico-simfonice, concertul concluziv al Academiei „Alberto Zedda”, recitaluri din balconul casei natale a compozitorului, conversaţii pregătitoare pentru audiţia unor opere, o Gală festivă de încheiere.

Marchez câteva repere lirice, „Semiramida”, „Demetrio e Polibio”, „L'Equivoco stravagante”, tradiţionala – de fiecare an – „Călătorie la Reims”, cu versiunea ei redusă pentru copii. La Pesaro, în august, este mare desfăşurare de forţe rossiniene, desigur, cea mai mare şi mai importantă din lume.

„Semiramida”...

...a fost primul spectacol văzut, în ambientul Arenei Vitrifrigo (Arena Adriatică de acum câţiva ani), undeva la marginea oraşului, spre Autostrada A14 Bologna-Bari, a treia cea mai mare arenă indoor din Italia, 10000 de locuri reduse la 1000 pentru necesităţile unei reprezentaţii lirice, sală polivalentă cu acustică naturală surprinzătoare.

Compusă la 31 de ani, subintitulată „melodramă tragică pe libret de Gaetano Rossi”, „Semiramida” este de mare complexitate, se derulează pe parcursul a aproape patru ore, împărţită în numai două acte, iar vocile sunt supuse unor grele încercări. Dramaturgia însăşi este complicată şi întortocheată, cu încurcături de situaţii şi relaţionări încâlcite. Elementul fantastic nu lipseşte.

Dar scriitura de pe portativ este belcanto în cea mai pură accepţiune a sa. Să nu uităm că mari exegeţi rossinieni, mari critici muzicali l-au considerat pe maestrul de la Pesaro drept ultimul belcantist autentic, precursor al belcanto-ului romantic donizettiano-bellinian. Aşadar, virtuozitatea pusă în slujba expresiei ar fi comandamentul suprem pentru glasurile din „Semiramida”.

Varduhi Abrahamyan - Arsace

Semiramida şi Arsace        

Soprana georgiană Salome Jicia şi mezzosoprana armeană Varduhi Abrahamyan, pentru rolul titular al Reginei Babilonului, văduvă a Regelui Nino, respectiv personajul Arsace, general al armatei asiriene, au fost performerele majore ale serii de 14 august.

Prima a afişat un glas plin, cu acute nu foarte concentrate la începutul spectacolului, dar cu atu-uri de coloratură dramatică, potrivite rolului. Cea de-a doua a venit cu voce amplă, învelită în armonice de mare bogăţie şi contur, bine pozată, sonoră, cu măreaţă zonă centrală a registrului şi grave de contraltă. Cavatina „Ah, quel giorno ognor rammento” a fost energică, pasională, încheiată însă fără acuta – ce-i drept – nescrisă, dar tradiţională. Pasajele de coloratură au avut virtuozitate şi preciziune. În duetul subsecvent cu Assur din primul act a cântat cu linie vocală exemplară, cu expresivitate derivată din adresarea cu sens a cuvintelor.

În celebra cavatină „Bel raggio lusinghier”, Salome Jicia a adăugat avalanşă de nuanţe, inflexiuni şi accente dramatice. În actul secund, tot alături de Assur, şi-a expus atât virtuţile spinte, cât şi dramatismul teribil de violent.

Împreunarea vocilor celor două, în „canto spianato” şi „canto fiorito” rafinat din marele duet „Serbami onor” s-a dovedit fără reproş.

În actul al doilea, a fost rândul lui Arsace să-şi confirme calităţile preţioase prin aria „In sì barbara sciagura”. În aceeaşi secţiune, duetul celor două, un adevărat tur de forţă, a dus la emoţionalitate maximă.

Carlo Cigni - Marele Preot Oroe

Ceilalţi

Marele Preot Oroe a primit vocea de bas profund a lui Carlo Cigni, deschizătoare a primului act, somptuoasă, metalică, dar şi cu cantilene fluide. Imediat au intrat în scenă Regele indian Idreno (tenorul Antonino Siragusa, glas cu luciu dur şi agilităţi încă prudente pentru început, fruste), precum şi basul cantabil, cu timbralitate rotundă, catifelată, cu largă capabilitate de preluare a desenelor de virtuozitate şi registru acut vibrant, Nahuel di Pierro, brazilian (Principele Assur). Remarci trebuie făcute pentru superbul cantabile adus ariei din finalul operei, pentru expresia cu care a modelat slovele.

Antonino Siragusa şi-a expus în continuare vocea de cvintă acută (până la Re natural) în aria „Ah dov'è?”, prin atacuri directe, şoc, dar şi prin subtile înmuieri de sunet. Îndreptat către spectaculos, tenorul a excelat în agilitatea de forţă, eroică, în cabaletta ce a urmat, cu emisie uşor nazală. La fel, în aria „La speranza più soave”, dovedind o foarte bună tehnică a respiraţiei.

O româncă în distribuţie

M-aş opri puţin asupra prestaţiei mezzosopranei Martiniana Antonie, interpreta rolului minuscul al Principesei Azema, sufficient însă pentru a revela un glas liric, plăcut, cristalin, serafic, plin de muzicalitate şi cu pătrundere în sală. O artistă care presupun că priveşte şi către personaje mai importante.

Pe afiş au mai figurat tenorul Alessandro Luciano (Mitrane, Căpitanul gărzii) şi basul cu voce neagră Sergey Artamonov (un glas impunător pentru Umbra lui Nino).

Michele Mariotti

Bagheta şi montarea

Dirijorului italian Michele Mariotti, paginile rossiniene i-au oferit prilejuri de tălmăcire minuţioasă, cu admirabilă încadrare stilistică şi modelare expresivă a Orchestrei Simfonice Naţionale RAI, a coriştilor de la Teatro Ventidio Basso (pregătiţi de Giovanni Farina). În celebra uvertură şi nu numai, cordarii au cântat elegant, mlădios şi cu blândeţe, îmbinând crescendo-urile atât de caracteristice scriiturilor maestrului de la Pesaro cu atacurile la alămuri, cu accente agresiv „strappate” asemănătoare loviturilor de ghilotină, prevestitoare de dezlănţuiri, până la tutti tumultuoase. Mâna stângă a maestrului a fost cea care a sculptat volutele plastice de expresie dramaturgică. În tempo-uri comode, adecvate, a urmărit soliştii, realizând o construcţie globală de mare consistenţă şi efect.

Plină de controverse a fost montarea renumitului regizor Graham Vick, în echipă cu scenograful Stuart Nunn şi autorul luminilor, Giuseppe Di Iorio. Fără îndoială modernă, stilizată, cu simboluri şi schimbări neconcludente de epoci reflectate prin schimbări de costume, de la antic la contemporan. Măşti, vopseli pe figurile coriştilor, a unor personaje, au avut efect grotesc. Semiramida era grizonată, cu coafură „perie”, aproape masculină. Nu există o coerenţă a viziunii, în afară doar de ochii scrutători ai asasinatului Rege Nino, soţul Semiramidei, ce nu părăsesc fundalul scenei.

Varduhi Abrahamyan şi Salome Jicia        

Să spun că Arsace, personaj în travesti, a fost imaginat ca bisexuat? Distingem prin redingota ce o poartă, bustiera şi sânii generoşi. Ce să mai înţelegem din scenele de apropiere dintre Semiramida şi Arsace? Să mai spun că Assur a dorit s-o violeze pe Semiramida?

„Demetrio e Polibio”...

... „dramma serio” în două acte pe libret de Vincenzina Viganò Mombelli a fost compusă la numai 14 ani şi reprezentată în actuala ediţie a festivalului rossinian la Teatro Rossini, teatrul-bombonieră cu circa 600 de locuri aflat în centrul oraşului Pesaro. O „dramma serio” cu happy-end, rezultată din căutarea lui Demetrio-Siveno la curtea regelui Polibio, de către tatăl său Demetrio-Eumene.

Germenii vocalităţii pe care urma s-o cristalizeze în anii de glorie s-au făcut simţiţi încă din această creaţie de copilărie, desigur imatură, dar purtătoare de geniu. Cu numai patru personaje, Rossini a creat o remarcabilă atmosferă teatrală, a derulat scriituri melodice de extremă dificultate.

Jessica Pratt - Lisinga

Vedeta serii de 15 august...

... a fost soprana australiană, născută în Anglia, Jessica Pratt (Lisinga, fiica lui Polibio), glas de coloratură dramatică de mare performanţă, cu supra-acute emise cu mare uşurinţă şi cu nuanţări speciale în acel registru extrem. Mă refer la cântul vocalizat în pianissimo, la filajele susţinute cu respiraţie prelungă ce validează linia frumoasă de cânt, la cantilenele fluide. Contrastele între atacurile acute („Son tutto furore”) şi desenele pline de moliciuni, agilităţile de forţă pe ţesături înalte şi în condiţiile unor intervale dificil de abordat au fost spectaculoase în marea arie „Superbo, ah! tu vedrai”. Sigur că în condiţiile unor asemenea eforturi, unele note grave „de piept” şi-au pierdut strălucirea ce i-a caracterizat pe de-a-ntregul vocea şi proiecţia sonoră în sală. Pentru o imagine cât mai completă, trebuie să notez că glasul sopranei nu este deloc „subţire”, cum ar putea să pară după asemenea acrobaţii acute, ci are o păstoasă consistenţă.

Iubitul Lisingăi, Demetrio-Siveno, în travesti mezzosoprana italiană Cecilia Molinari, a cântat cu timbru învăluitor de tentă lirică, cu frumoase inflexiuni în lamento-ul „Perdon ti chiedo, o padre”, cu agilităţi perlate, dar uşor distonante pe alocuri.

Juan Francisco Gatell şi Cecilia Molinari - Eumene şi Siveno

Tatăl, Demetrio-Eumene, a primit glasul argentinianului Juan Francisco Gatell, tenor liric lejer cu capabilităţi virtuozistice şi, totuşi, cu preocupări eroice. Fără să aibă calitate timbrală fericită din pricina unor nazalizări, cu acute câteodată opace, Gatell a găsit momente bune în cantilene şi în uşurinţa cu care a abordat ţesătura vocală rossiniană.

Promiţătorul bas italian Riccardo Fassi (Polibio) a făcut o bună impresie prin amploarea glasului, prin energia şi căldura cântului în duetul cu Demetrio-Eumene (primul act) şi aria „Come sperar riposo?” (actul secund).

Performant, dirijorul Paolo Arrivabeni, stăpân al stilului, a dus Filarmonica Gioachino Rossini pe un remarcabil nivel expresiv. Bile albe au meritat corniştii, dar şi alte individualităţi, alături de întreaga orchestră, posesoare de sunet transparent. „Il Coro del Teatro della Fortuna M. Agostini”, foarte bun, a fost pregătit de Mirca Rosciani.

Regie ingenioasă

Davide Livermore a creat producţia în 2010, în compania scenografică a Academiei „di Belle Arti” din Urbino şi a creatorului luminilor, Nicolas Bovey. Îngrijirea reluării din 2019 a revenit Alessandrei Premoli.

O montare modernă, ingenioasă a plasat trama într-un fel de „teatru în teatru”, de care ne-am dat seama încă de la uvertură. Se desfăşoară activităţi de culise, recuziteri mută decoruri, maşinişti cară practicabile, un pompier... fumează nonşalant. Apar actorii în costume de epocă, acţiunea fiind transpusă din originalul de secol II î. Hr. în -să disting - secolele XVIII-XIX. Inventivitatea lui Livermore a dublat cele patru personaje cu un soi de alter-ego-uri, ce comentează vorbele prin mişcări în oglindă, la figurat şi la propriu, prin atitudini şi gesturi de efect, ce exprimă stări sufleteşti. Se întâmplă chiar ca eroii să... dialogheze pantomimic cu propriile lor dubluri. Delicioasă a fost scena din vestiarul teatrului, cu eroii, coriştii, balerinii mişcându-se printre costume şi cea din final în care, la ultimul cvartet al operei, a participat toată suflarea din culise, pompieri, recuziteri, maşinişti, staff.

Rossini Opera Festival 2019 a fost în primul rând o sărbătoare a vocalităţii specifice „lebedei de la Pesaro”, un regal al glasurilor ce au pus-o în pagină.

(Foto – Internet)