Abia a început anul 2014 ṣi artistul nu se dezminte: pregăteṣte, de mai bine de o lună, un nou musical, dar nu în capitala ṭării, ci la Teatrul German de Stat din Timiṣoara. O nouă provocare asumată: „Cabaret“. Deşi regizorul le-a cerut de la început actorilor să uite filmul lui Bob Fosse, publicul care va veni la premiera de la sfârṣitul lunii februarie s-ar putea s-o aibă în minte pe exploziva Liza Minelli. Dar despre riscul asumat ṣi repetiṭiile la noua producṭie timiṣoreană vă voi povesti în postările următoare.

Acum vreau să vă spun despre bucuria cu care am revăzut alaltăieri, marele hit din repertoriul Teatrului Naṭional din Timiṣoara, „The Full Monty“, semnat tot de Răzvan Mazilu. „Gol puṣcă“ se află în repertoriu din 2011 ṣi a fost reluat acum, după mai multe luni, de aceea spectacolul de luni seara a avut nevoie de o repetiṭie generală, în cursul dimineṭii, la care am filmat pentru voi câteva momente.

Ada Hausvater a avut curajul să facă ceea ce extrem de puṭini directori de teatre din România îṣi permit, anume să mega-investească într-o mega-producṭie. Ṣi a câstigat, pe mâna regizorului Răzvan Mazilu. Multi-premiatul musical al lui David Yazbek ṣi Terrence McNelly este un mega-succes ṣi la Timiṣoara, aṣa cum a fost ṣi pe Broadway.

Este povestea unui grup de muncitori americani care, ajunṣi ṣomeri, se hotărăsc să devină vedetele unui unic spectacol de striptease masculin, spre beneficiul „doamnelor“ din Buffalo, excitate anterior de trecerea trupei Chippendales. Frustrările, umilinṭele personale ṣi ezitările sunt treptat depăṣite, prin curajul disperării ṣi descoperirea prieteniei ṣi a respectului de sine.

Iar temele grave ale actualităṭii – aici efectele umane ale reducerii costurilor cu forṭa de muncă, prin relocarea industriei oṭelului, din nordul Statului New York în China, ‒ devin materie primă pentru un spectacol care „ṭine ritmul“ până la sfârṣit.

Actorii joacă, cântă ṣi dansează cu mare antren, ba sus, ba jos, ba venind din sală, în ritmurile alerte, susṭinute de orchestra live. Iar la final, entuziasmul publicului este asigurat.


Dar Răzvan Mazilu are o minte prolifică ṣi se mişcă lejer între marile montări ṣi cele, să spunem, „de cameră“, cum este spectacolul coregrafic „Barock“, creat pentru Festivalul (evident!) Baroc Timiṣoara, din toamna trecută, pe care bucureṣtenii îl pot vedea diseară, în buricul urbei, la sediul Creart, adică Centrul de Creaţie, Artă şi Tradiţie, din Piaṭa Lahovary.




„Barock” la festivalul Baroc Timişoara FOTO Sebastian Tătaru, Mediafax

Aṣa cum ne-a obiṣnuit, coregraful reuṣeṣte ṣi în acest spectacol să concilieze ireconciliabilul. Sau ceea ce pare a fi aṣa.

Alături de chitaristul Horia Criṣovan ṣi de violoncelistul Mihail Grigore ṣi împreună cu dansatoarele Judith State ṣi Andrea Gavriliu, coregraful Răzvan Mazilu „se joacă“ pe scenă, pe muzică de Bach ṣi Rammstein. Într-o poveste de întâlniri ṣi despărṭiri umane, în care nu logica relaṭiilor e primordială, ci cea a sentimentelor.

Cu umorul care îl caracterizează, ce nu o dată devine autoironie, Mazilu ne informează de la început ‒ pe fâṣii de hârtie derulate ‒ că a fost ideea lui această joacă. De parcă am fi putut avea dubii! Dar e aici o mică ironie la adresa isteţiei copyright-ului, din ziua de azi.

„Barock“ e o joacă, cu păpuṣi de carne, îmbrăcate în hârtie. Căci costumele baroce nu sunt altceva decât rochii ṣi gulere dantelate tip Maria Stuart, făcute din hârtie decupată cu minuṭie, pe care nu poṭi să nu le regreṭi, când sunt rupte cu hotărâre în scenă. Pentru următorul spectacol vor trebui decupate din nou. Dar altfel nu se poate trece de la Bach la Rammstein.

Ca în toate propunerile coregrafice ale lui Răzvan Mazilu, ce contează în aceasta „joacă“ este tectonica sentimentelor ṣi expresia lor plastică, trecând de la codul gestului clasic, la paroxismul celui modern.

Adept al lipsei de limită între genuri, coregraful introduce în acest context ṣi omagiul său faṭă de Jean-Georges Noverre, creatorul baletului cu naraṭiune. Francezul care a dansat pentru capetele încoronate ale Europei ṣi-a explicat viziunea artistică în cartea „Scrisori despre dans ṣi balete“, apărută la jumătatea secolului al XVIII-lea, din care Mazilu citează în spectacol, mizând pe efectul de distanṭă în timp. Nu ṣtiu mulṭi creatori care să ofere cu graṭie publicului, chiar ṣi în joacă, un asemenea ṣpagat temporal ṣi ideatic.

Nu ṣtiu nici din ce procese alchimice ies, dar am căpătat convingerea că fiecare nou spectacol semnat Răzvan Mazilu ne pune în faṭa evidenṭei că imposibilul e posibil: atrăgându-se, contrastele de concept ṣi de stil, dau naṣtere unei realităṭi scenice viabile ṣi atrăgătoare. Întotdeauna atrăgătoare, căci dorinṭa publicului de a privi cu plăcere rotundul „frumos“ scenic mi se pare a fi fundamentul oricărui demers al regizorului-coregraf-dansator Răzvan Mazilu.