De asemenea, soţia sa, ilustra mezzosoprana Irina Arhipova, a fost ovaţionată şi la noi, în reprezentaţii de neuitat, parteneri fiindu-le mari artişti români.

L-am reîntâlnit de curând la Timişoara, la fel de zâmbitor şi exuberant ca întotdeauna, invitat de către un alt tenor de renume - Corneliu Murgu - în calitate de manager al Operei timişorene, în cadrul ediţiei LX a Festivalului „Timişoara muzicală”, pentru o Gală a laureaţilor Concursului „Glinka”, pe care Piavko îl conduce la Moscova. Probabil că puţini dintre cei care l-au admirat de-a lungul anilor pe scenă ştiu că, născut în Siberia, la Krasnoiarsk, în 1941, a învăţat să cânte la acordeon, a făcut sport de performanţă, devenind maestru al sportului la lupte greco-romane, a fost şi militar, dar în 1959, „cadetul” Piavko a asistat pentru prima oară la un spectacol de operă la Teatrul Balşoi din Moscova - iar pe scenă, în Carmen, Irina Arhipova şi Mario del Monaco! Şi nu avea cum să bănuiască măcar faptul că, în 1965, va deveni el însuşi solist al celebrului teatru sau că superba Carmencită de atunci urma să-i fie soţie şi parteneră de scenă. Începea o istorie „de film”, pornită în Siberia, continuată la Metropolitan sau la Scala din Milano...     

„Este, într-adevăr, o „istorie”... m-am născut în Siberia, unde erau şi mulţi condamnaţi trimişi de Stalin ca „opozanţi”, era frig în iernile care durează aproape un an, unde ziua este de doar două ore, iar restul e noapte, aşa încât acum iernile obişnuite mi se par uşor de suportat. Am dat concurs la Balşoi şi, din 300 de candidaţi, am reuşit 6... Sunt foarte mulţumit de faptul că am intrat în acel teatru grandios exact în acea perioadă, iar viaţa mea artistică s-a dezvoltat în templul unde cântau mulţi dintre marii noştri solişti precum Ognivţev, Ivanov, Kozlovki, Lemeşev, Vişnievskaia, Arhipova, Andjaparidze; împreună cu mine au intrat şi  Obrasţova, Siniavska, Mazurok, apoi Atlantov sau Nesterenko... Toţi au făcut o carieră minunată. În acea vreme, Balşoi era un teatru de repertoriu. trupa era stabilă, „stelele” au crescut lucrând în teatru şi de aceea spectacolele noastre rezistau 40-50 de ani, preluate de noile generaţii. Şi cred că aşa este foarte bine, pentru că cei tineri învaţă astfel de la cei maturi tainele scenei, învaţă să devină personajele respective, mai ales că în repertoriul nostru erau opere geniale pe texte de Puşkin, Lermontov, Esenin sau Gogol, dar şi inspirate din istoria Rusiei, aşa cum sunt Boris Godunov, Hovanscina sau Dama de pică şi Evgheni Oneghin. Trebuie să studiezi, să citeşti, să înţelegi, nu să înveţi doar partitura cu... crescendo-diminuendo şi gata, să stai pe scenă ca un lemn şi să scoţi sunete... Dirijorul îţi spune dacă ai cântat mezzoforte în loc de pianissimo cum scrie în partitură, dar nu îl interesează cine este personajul respectiv. La Scala din Milano, ca şi la Metropolitan, două săptămâni se pregăteşte spectacolul, dar „stelele” vin cu rolurile pregătite în alte locuri din lume,  îşi susţin rolul, fac repetiţii cu regizorul care le spune pe unde să intre sau să iasă, dar de ce... nu contează. De aceea, în ultima vreme, în spectacole accentul se pune pe aspectul vizual, cu femei slabe şi bărbaţi înalţi, chiar dacă nu pot realiza personaje. Regizorul nu înţelege nimic din partitură, despre voce sau muzică nu ştie şi nu îl interesează şi atunci urmăreşte doar... siluetele - dacă o solistă e puţin mai grasă, cere să fie înlocuită cu alta mai slabă. Pentru mine, profunzimea umană este mult mai importantă, deci toate acestea mi se par foarte stranii.”

Este important pentru un interpret să evolueze la Met, la Scala sau pe alte asemenea scene?

„Cred că a cânta la Met e important pentru mulţi dintre solişti, dar dacă eşti artist adevărat, urci pe scenă şi publicul spune dacă eşti mare sau nu. Spre exemplu, am cântat cu Irina la Livorno, apoi am fost reinvitat în 1984 pentru rolul principal din Guglielmo Ratcliff de Mascagni, un rol sangvin pentru tenor, care trebuie să cânte ca într-o operă de Wagner, ţesătura e permanent pe pasaj, cu salturi mari. Este un rol cu o adevărată istorie, pentru că 7 tenori nu au reuşit să-l cânte - primul a abandonat la repetiţia generală... L-a abordat Giovanni-Battista de Negri în 1895,  apoi Francesco Signorini, dar Giacomo Lauri Volpi, prieten cu Mascagni, l-a refuzat după ce a văzut partitura şi, ca să nu facă impresie proastă faţă de autor, şi-a anulat toate celelalte contracte timp de un an. Nici Enrico Caruso, nici Francesco Tamagno sau Benjamino Gigli nu l-au cântat, s-a apelat şi la Niccolo Martinuci, Mario del Monaco, Giuseppe Di Stefano sau Franco Corelli... Când l-am realizat eu pe scenă, toţi au spus că era foarte interesant, dar „claca” de la Scala a contestat vehement, considerând că nu este posibil ca un rus să cânte ceea ce un italian nu poate. Dar după spectacol, toţi urlau... Ulterior, am primit, la Livorno, Medalia „pentru cel mai mare Guglielmo Rattcliff”, iar Societatea „Mascagni” mi-a decernat Medalia de argint, pe care au primit-o, de-a lungul vremii, doar Luciano Pavarotti, Placido Domingo şi cu mine... atât. Trebuie spus însă că l-am abordat după ce deja apărusem în multe alte opere dificile şi aveam 44 de ani, dar abia la 3 luni după acea experienţă am apărut în Tosca sau Aida sau Dama de pică - asta e istoria... Anterior fusese cântat, în 1954, la Napoli şi Livorno, de către Vittorio de Santis, care avea 35 de ani, după care a „atacat” Otello sau opere de Wagner, toate „pe forţă”, dar după o jumătate de an, la mijlocul unui spectacol cu Otello nu a mai reuşit să continue şi... acolo i s-a sfârşit cariera. După un timp au vrut să monteze acea lucrare la Catania, dar cronicarii au scris că... e foarte straniu ce face teatrul care l-a ales pe protagonist, întrebând de ce nu l-au invitat pe Piavko, tenor care încă trăieşte şi... mai cântă. Pentru că imediat după acea performanţă, toată Italia a vorbit despre mine.”

Cei care apar pe scene importante au şi o publicitate pe măsură. 

„Am cântat la Metropolitan şi în Dama de pică şi în Boris Godunov şi s-a spus că am trecut pe acea scenă ca o cometă, întrebându-se de ce nu cânt permanent acolo... În Sicilia am cântat în Regele Ruggiero de Szimanowski, apoi la Florenţa am apărut în Boris... şi după ce a văzut succesul, impresarul mi-a mărturisit regretul că noi nu ne-am întâlnit cu 10 ani în urmă, afirmând că sunt primul tenor... neîncoronat, dar i-am răspuns că mai bine îi lăsăm pe toţi tenorii încoronaţi, pentru că eu ştiu că voi fi câştigător prin ceea ce pot face - restul nu contează. S-a scris şi despre vocea mea şi despre pronunţia în limba italiană şi despre faptul Pavarotti sau Domingo mai anulează spectacole, exclamând: „Păcat că Piavko are 50 de ani, el e în plină forţă fizică, el cântă - unde sunt impresarii care să-l aducă în Otello la Met, pentru că el a interpretat Dio! Mi potevi extraordinar - pentru mine asta e mult mai interesant. În marea enciclopedie în care figurează celebrităţi precum Jessie Norman sau Caruso, mi s-a dedicat o întreagă pagină. Celebritatea e dată doar de propria interpretare, de apariţia în faţa publicului, nu în ziare. Abrazdakov sau Netrebko sunt vestiţi, dar au avut publicitate... după ce au urcat pe scenă. Iar publicitatea poate să fie cumpărată, nu e un criteriu real. Celebritatea constă arta ta, şcoala ta, natura ta, sufletul tău. Cunosc persoane care dacă văd în sală 80 de oameni nu consideră că e important să cânte, ci doar mormăie, dar dacă sunt 2.000 de spectatori dau tot ce pot. Nu trebuie să trădezi scena - unica doamnă care nu te trădează - şi dacă o trădezi, îţi dă un pumn în nas o dată, de două ori... apoi imediat eşti contestat. Consider că nu are importanţă câţi oameni sunt în sală, 5.000 sau 20, trebuie să-ţi dai tot sufletul pentru ei.”

Se spune că, după spectacolul cu Carmen de la Balşoi, Mario del Monaco a îngenunchiat în faţa Irinei Arhipova - este adevărat?

„Da, aşa este - Monaco a îngenunchiat, momentul este cuprins şi într-un film; legendarul tenor a spus că Irina este „prima Carmen din lume”! De altfel, aşa s-a afirmat apoi şi după apariţiile ei în Italia.”

Aţi evoluat adesea pe scenele româneşti, „în familie”, ovaţionaţi de fiecare dată, consideraţi ca artişti de cotă internaţională.

„La începutul anilor '60, după Napoli sau Roma, Irina a cântat mult la Timişoara sau la Bucureşti (alături de Garbis Zobian sau de David Ohanesian), apoi, când a început idila noastră, ea mi-a spus că trebuie să cânt neapărat la Timişoara, iar în 1977 am vizitat împreună România (eu prima oară) şi am cântat la Constanţa, Bucureşti, Iaşi, evident şi Timişoara. Când a crescut fata noastră, Ludmila, a spus că... trebuie să cânte şi ea la Timişoara. În anii '80 era director Ion Iancu, un uriaş dirijor (pentru mine, fără dubiu, în România au existat doi dirijori care cred că au fost excepţionali - Ion Iancu şi Constantin Petrovici). După ce am cântat, în 1988, cu Ludmila, în Trubadurul, imediat Iancu i-a propus să înveţe Norma, promiţând că, dacă o să poată realiza rolul, va monta în anul următor opera de Bellini special pentru ea. Şi a acceptat, am repetat, dar s-a îmbolnăvit, i-au făcut tratament şi până la urmă a debutat în Norma, primind multe solicitări să apărem şi într-un al treilea spectacol. Pentru că eu am debutat în Polione la Timişoara, special pentru Ludmila, dar... la rugămintea lui Iancu. Deşi nu era voie, am filmat primele două reprezentaţii, cu acceptul doamnei Maria Mărgineanu. Îmi amintesc Hotelul „Timişoara”, în care era doar o lampă, era groaznic de frig, eram bolnav, tot corul şi maşiniştii erau la fel, în teatru caloriferele erau  reci... asta era viaţa! Dar întotdeauna în situaţii extreme dai tot ce se poate, altfel totul e simplu şi comod. M-au învăţat să beau ca să-mi treacă răceala şi... au avut dreptate! Ulterior, Ludmila mi-a propus să abordăm partitura şi la Moscova, aşa că am reluat-o, dar în două concerte, la Sala coloanelor de la Conservator. Acum ea este invitată la Balşoi, unde susţine roluri precum Abigaile, Turandot, Tosca, Aida, Leonora din Forţa destinului. Când a aflat că o să fiu la Timişoara, a vrut să vină cu mine, pentru că păstrează nostalgia începutului de carieră şi se simte grozav în această Operă.”

Aţi revenit acum cu câţiva dintre laureaţii Concursului „Glinka”, inclusiv câştigătorul ediţiei recente, la care în juriu s-a regăsit şi Corneliu Murgu.

„Este un concurs care a început în 1960, la Moscova, preşedinţi fiind vestitul bas Marc Reisen şi compozitorul Vlasov. La ediţia IV, preşedinte a devenit Arhipova, care astfel a condus competiţia timp de 42 de ani, definitivând detaliile de organizare ale ultimei ediţii cu doar două săptămâni înainte de s-a stins, în 2010. Toţi câştigătorii concursului sunt acum la Scala, Arena di Verona, Met, toţi descoperiţi de Irina - Hvorostovski, Borodina, Netrebko, Abdrazdakov, Murzaev, Shagimuratova, înaintea lor Leiferkus, Katcerga, Guleghina, Mazurok şi mulţi alţii. Am venit la Timişoara cu laureaţii ultimelor ediţii, la care am preluat eu conducerea. Asta este o mică parte din „istoria” care... continuă - şi e doar vârful eisbergului...”

Recent aţi lansat un prim volum de poezie.

„Cu două zile înainte să ajung la Timişoara am prezentat O istorie de amor în poezie - scriu versuri de 30 de ani, dar aş vrea să scriu şi despre muzele din viaţa mea - şi sunt atâtea... La cimitir mă duc întâi la Irina, apoi la Galina, le salut şi le rog să nu fie geloase una pe cealaltă. Dar trebuie să spun că prima mea iubire încă mai trăieşte, are 95 de ani - a fost inginer; eu credeam că este la Irkuţk, dar în luna mai fiul nostru m-a sunat să-mi spună că sunt împreună în... Cipru, aşa că ne-am revăzut acolo după multă vreme.  Şi Nina mi-a spus că păstrează amintiri superbe despre anii în care am fost împreună, că şi-a dorit un copil al nostru deci... totul a fost minunat!”

O istorie care a pornit din Siberia, a continuat la Balşoi, la Met sau Scala, dar şi la Timişoara, unde Vladislav Piavko revine, de fiecare dată, cu enormă plăcere, iar primirea pe care publicul i-a făcut-o şi pe scenă şi în foyer, dar şi acordarea Plachetei Operei de către tenorul-director Corneliu Murgu au fost cele mai frumoase dovezi că melomanii nu uită spectacolele sale, ale Irinei Arhipova şi ale fiicei lor, Ludmila...