Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Nu voi reveni amănunţit asupra acelor triste evenimente. Cronologia lor, acceptată chiar şi de către iniţiatorii scandalului (vezi comentariile), am publicat-o anul trecut în articolul April, Bloody April.

Efectele scandalului de la ONB se resimt azi.

Răzvan Ioan Dincă, directorul suspendat al ONB, a fost condamnat la şase ani de închisoare de o primă instanţă. Întâmplarea face ca, la o zi distanţă de la pronunţarea acestei sentinţe, o pedeapsă similară să primească şi Elena Udrea, un personaj mult mai notoriu, colaborator apropiat al fostului preşedinte al republicii şi ministru, deputat etc. Comparaţiile între cele două cazuri sunt inevitabile. Funcţionarul public acuzat de abuz în serviciu are de dat explicaţii privind o sumă totală de cca. o sută de mii de euro, în condiţiile în care nu există instituţii constituite ca parte civilă care să reclame suma ca prejudiciu. Politicianul acuzat de corupţie are de returnat o vulgară mită în valoare totală de două milioane de euro. Deocamdată, până la finalizarea apelului, directoratul ONB rămâne asigurat de un interimar. Cât priveşte prejudiciul concret şi imediat al incidentelor din Aprilie 2016, în valoare de cca patru sute de mii de euro, la care se adaugă o imagine dezastruoasă în presa internaţională, nimeni nu este acuzat de nimic şi nimeni nu este pus să plătească nimic.

După plecarea a şaisprezece dansatori valoroşi, baletul ONB s-a prăbuşit şi, în ciuda eforturilor minciunii organizate a PR-ului instituţiei, reconstrucţia pare imposibilă. Încercările de sincronizare cu tendinţele europene din lumea operei s-au oprit, iar astăzi cel mai mare succes al scenei lirice este premiera bucureşteană a unei puneri în scenă de la Paris, de acum două decenii, aplaudată provincial de elita intelectuală, mergând până la ridicolul perfect al asemuirii ei cu Capela Sixtină. Dacă am lua de bune toate aceste izbânzi artistice, am putea crede că România e pe cale să devină ea singură o forţă culturală, care nu are nevoie de nimeni din afară şi care ar avea ambiţia de a împrăştia lumina culturii asupra lumii.


Chiar aşa?

După ce Opera Iaşi a părăsit reţeaua Opera Europa (o asociaţie din care fac parte Teatro alla Scala, Royal Opera House şi multe altele, unul dintre proiectele ei cele mai cunoscute fiind The Opera Platform), iată că şi ONB face acelaşi lucru în 2017, la doi ani distanţă după ce organizase conferinţa asociaţiei la Bucureşti. O autoizolare de neînţeles.

În aceste condiţii de luptă pentru independenţă, mai ceva ca la '48, „brandul de ţară”, stereotipul cu care este asociat Festivalul Enescu, ajunge să fie afectat direct. Publicaţiile muzicale europene importante (GramophoneBBC MusicDiapason) obişnuiesc să aibă în luna Aprilie a fiecărui an un supliment dedicat agendei festivalurilor europene. În 2017, Enescu nu se regăseşte nicăieri, spre deosebire de ediţiile trecute.

Sigur, în discursul public de la noi, problemele instituţiilor muzicale naţionale vor fi întotdeauna la capătul cozii de subiecte legate de salarii, economie, circ politic, pensii, toate subiecte valabile de la cea mai înapoiată economie africană şi până la cele mai performante. Uităm uşor că opera şi muzica clasică reprezintă în cel mai înalt grad o formă concretă a identităţii europene la care aspirăm zgomotos. În acelaşi timp, ne comportăm autodestructiv, de parcă am refuza această apartenenţă.

Centenarul României e aproape şi, cel puţin astăzi, ne arată mai singuri ca niciodată după 1989.