VIDEO Soprana Marina Krilovici: „N-aş fi conceput să iubesc şi să nu fac un copil“

VIDEO Soprana Marina Krilovici: „N-aş fi conceput să iubesc şi să nu fac un copil“

Marina Krilovici, după ce a fost omagiată de Opera Naţională din Bucureşti, în octombrie 2012,  la împlinirea a 70 de ani FOTO Eduard Enea

Stabilită în Grecia, soprana Marina Krilovici, în vârstă de 70 de ani, este o femeie lipsită de prejudecăţi, care a pus familia mai presus de cariera artistică.

Ştiri pe aceeaşi temă

A cântat alături de Placido Domingo, Luciano Pavarotti şi José Carreras, însă succesul din marile teatre lirice ale lumii nu a îmbătat-o niciodată. Tonică şi vitală la 70 de ani, soprana Marina Krilovici spune că nu a căutat să fie divă cu orice preţ. Plecată din România  în 1971, pe când avea 29 de ani, frumoasa cântăreaţă s-a stabilit din anii ׳80 în Grecia. În octombrie anul trecut, a fost sărbătorită de Opera Naţională din Bucureşti, iar de Revelion am putut s-o aplaudăm din nou, pe scena aceleiaşi opere, când a interpretat aria „So in Love“ din musicalul „Kiss me Kate“.

Marina Krilovici nu s-a cramponat niciodată de prejudecăţi, nu s-a uitat niciodată la ceea ce spune lumea. A făcut doi copii cu un bărbat celebru, dar căsătorit. Într-un final, s-a măritat cu tătal copiilor ei, baritonul grec Kostas Paskalis. După divorţ, s-a întors la fostul soţ bolnav, înţelegând încă o dată că „dragostea nu stă în căsătorie, nici în nişte hârtii oficiale…“. A fost lecţia ei de viaţă şi mai ales de iubire. Uitându-se în urmă, Marina Krilovici vede un drum luminos, afirmând cu seninătate că cel mai preţios dar pe care l-a primit de la viaţă îi sunt copiii.

Adevărul Weekend“: Aţi împlinit 70 de ani, dar privindu-vă înţeleg ce înseamnă sintagma tinereţe fără bătrâneţe

Marina Krilovici: Nu se cunoaşte că am împlinit aceşti ani, pentru că nici eu nu-i simt nici fizic, nici mental. Sunt sănătoasă, încă visez, încă fac planuri. Ştiu că sună paradoxal, dar mă simt ca la 20 de ani. M-am bucurat foarte tare când, în octombrie anul trecut, Opera Naţională din Bucureşti m-a sărbătorit la 70 de ani. M-am simţit foarte tânără, vâzând atâţia tineri în sală.

Cum aţi reuşit să vă păstraţi această vitalitate extraordinară?

Natura mi-a dat un talent, însă viaţa, felul în care am trăit şi am gândit,  în care mi-am cultivat darul mi-au dat mare încredere în mine. Niciodată nu am avut complexe, niciodată nu m-am ascuns cu ceva. Adevărul pentru mine este drumul cel mai scurt, cel mai corect şi cel mai creativ mod de a fi. Fără adevăr este foarte greu să mergi înainte.

Aveaţi  29 de ani când aţi hotărât să părăsiţi România. V-a tentat o carieră internaţională când aţi luat această decizie?

Am plecat din ţară, pentru că nu puteam să practic această meserie aici. Mă dădeau jos din avion să vadă, dacă nu cumva transportam aur în valize. Nu am mai suportat această umilinţă. Nu am uitat niciodată însă că m-am format profesional în România, cu profesoara mea Lidia Vrăbiescu-Vaţianu.

După ce am fost admisă la Conservator, am câştigat concursul „ Enescu“, apoi am luat Medalia de Aur la încă trei concursuri internaţionale în s'Hertogenbosch, Bruxelles şi Montreal. Aceste concursuri câştigate mi-au dat posibilitatea să încep o carieră internaţională. Când m-am hotărât să plec, aveam deja contracte pe doi-trei ani angajate în străinătate ca să fiu sigură că mă voi descurca economic. Eram însă destul de dărămată psihic… Tatăl meu se îmbolnăvise, avusese un atac cerebral. Am plecat din ţară cu un tată care mergea în baston şi cu o mamă care niciodată nu a lucrat.

De la care dintre părinţi aţi moştenit vocea?

Amândoi părinţii au avut voci excepţionale, amândoi au dorit ca eu să cânt. Eu eram înnebunită după muzica pop, eu şi acum ascult în maşină numai muzică pop. Cântam, în studenţie, jazz, „Summer Time“, "When I Fall in Love" sau „ Bucureşti, Bucureşti“. 

Totuşi, eram născută pentru operă, deşi nu am înţeles de la început asta. Mi-am dat seama pe parcurs care e drumul meu, prin succesele pe care le-am avut, prin importanţa pe care mi-au acordat-o directorii de teatre care mă solicitau să cânt peste tot în lume. Nu am plecat însă din România cu gândul să devin o divă sau o celebritate.

Ce modele v-au ghidat în cariera dumneavoastră?

Le-am admirat pe colegele Renata Scotto sau Mirella Freni. E foarte greşit însă să vrei să fii numai Renata Tebaldi, Maria Callas sau Angela Gheorghiu. Nu toate putem fi ca ele. E important însă să poţi convinge, să ştii să joci pe scenă, să fii şi actor. Nu mai poţi să stai nemişcată pe scenă şi să cânţi. Maria Callas a deschis drumul spre frumuseţea pe scenă. 

Nu poţi să fii cât dulapul, să faci să se îndrăgostească toţi tenorii şi să cadă pe jos după tine (Râde).

Fiind foarte conştiincioasă şi foarte critică cu mine însămi, nu m-aş fi prezentat niciodată în faţa publicului nepregătită. Asta m-a dus pas cu pas spre succesele  din marile teatre .

Sunteţi profesoară de canto, predaţi la Conservatorul „Athenaeum Maria Callas“ din Atena şi ţineţi cursuri de masterclass şi în Bucureşti. Ce sfaturi le daţi tinerelor soprane?

Copiii mă iubesc foarte tare. Cele mai mari moment de fericire le-am avut când mi-am văzut elevii aplaudaţi pe scenă. Când tu formezi pe cineva şi aceasta are succes, satisfacţia e enormă. Îi dai discipolului tău şi cunoştinţele, şi sufletul.

Tinerele de azi numai la asta visează: cum să ajungă celebre, să cânte doar la Scala din Milano sau la Metropolitan Opera din New York. Bineînţeles, sunt influenţate şi de ceea ce văd la televiziune, pe You Tube sau pe Facebook. Însă dincolo de aparenţa strălucirii virtuale, e o lume foarte crudă în spate, le tot repet asta.

„Nu aş fi conceput să am o legătură serioasă şi să nu fac un copil“

Cum l-aţi întâlnit pe soţul dumneavostră, baritonul Kostas Paskalis?

Auzisem de  Paskalis, ca fiind un cântăreţ mare. Într-o zi de decembrie, colegul meu Placido Domingo (noi ne-am început cariera la fel, în Hamburg şi cântasem împreună de foarte multe ori  în „Aida“, „Boema“ sau „Tosca“) m-a invitat la o premieră de-a lui de la Covent Garden. Eu locuiam la Paris cu părinţii. Am mers la Londra să văd „Tosca“.  Placido îl interpreta pe Cavaradossi, iar Kostas era Scarpia. Când l-am auzit pe Scarpia, m -am cutremurat, Kostas avea o personalitate şi o prezenţă uluitoare. M-am dus la cabine, eram frumoasă, aveam şi un decolteu generos (Râde). I-am zis „Bravooo“ din tot sufletul. „Tu eşti grecoaica despre care  am auzit?“, m-a întrebat Kostas, surprins că vorbesc în greceşte. ( În presă se scria despre „Marina Krilovici, grecoiaca“, iar ziariştilor le plăcea să exagereze, comparându-mă cu Maria Callas datorită rădăcinilor greceşti). A fost o petrecere după premieră, unde m-am reîntâlnit cu Kostas. Din momentul acela, nu ne-am mai despărţit. După trei ani, se năştea fiul nostrum, Constantin.

Multe femei, mai ales artiste, pun mai presus cariera de familie…

 Eu nu aş fi conceput să am o legătură serioasă cu un bărbat şi să nu fac un copil. Vă spun cu toată sinceritatea că realizarea cea mai mare a vieţii mele - pentru că pot vorbi acum, la 70 de ani, de o viaţă întreagă - sunt copiii mei. Pura lor existenţă îmi dă forţă, chiar dacă nu îi văd uneori zile şi săptămâni întregi.

Kostas Paskalis nu era divorţat când l-aţi întâlnit. Nu a fost asta o piedică în calea legăturii cu el?

A fost o pasiune foarte mare, deşi erau cam 15 ani diferenţă de vârstă între noi. Kostas era un bărbat foarte frumos. Mi-am dat seama din prima clipă că el trebuie să fie tatăl copiilor mei. Am înţeles că e serios şi că are caracter. Nu m-am înşelat. Da, am făcut primul copil, fără ca el să fie divorţat.

 Nu aţi fost blamată pentru lipsa de prejudecăţi?

Nu am niciun tabu, nu am nicio treabă cu prejudecăţile. Chiar dacă trăiesc într-o ţară cu prejudecăţi, pe mine nu m-a interesat niciodată ce spune lumea. De-abia în 1977 , când eram însărcinată cu fata, fosta soţie a acceptat să-i dea divorţul lui Kostas. Când ne-am cununat, eram cu burta la gură şi cu băiatul cel mare de mână. Am făcut o ceremonie foarte restrânsă, pe lângă naşi, la biserică mai erau prezenţi mama şi tatăl meu. Ne-am cununat într-o zi de Sfânta Marie, pe 15 august. Mi-aduc aminte că purtam pe cap, în biserică, o măramă românească, brodată, de in.

Fiind artişti amândoi, aţi fost probabil şi foarte orgolioşi. Nu a existat o concurenţă în familie, în ceea ce priveşte cariera fiecăruia?

Întâmplător, în ceea ce priveşte  cântatul şi meseria, am fost doi oameni extraordianar de normali.  Noi am fost împreună şi pe marile scene, am cântat împreună în operele „Tosca“, „Cavalleria Rusticană“ sau „Simon Boccanegra“. În „Othello“, eu o jucam pe Desdemona, iar Kostas îl interpreta pe Iago. Ne luam şi copiii în turnee cu noi, copiii noştri au călătorit foarte mult.

Dincolo de succes, noi credeam însă că avem întâmplător acest talent şi că meritul nostru este numai că l-am cultivat. Eu la un moment dat mi-am zis că nu vreau să fac toată viaţa mea numai vocalize ca să rămân cu orice preţ în lumina reflectoarelor. Trebuie să ştii în meseria asta să rămâi normal şi mai ales să ieşi din luminile rampei la timp.

De ce aţi ales să trăiţi în Grecia?

După ce am plecat în ׳71 din România, am stat aproape un an de zile în Germania, unde mi-am început şi cariera, după care am trăit mulţi ani la Paris şi la Viena. Era începutul anilor ׳80, când ne-am mutat în Grecia. Mama mea era o grecoaică pură, get-beget. Grecia e o ţară superbă, cu nişte frumuseţi cu totul aparte, care îţi pot umple golurile sufleteşti sau căderile de moral. Te uiţi la cer, la mare, la valuri, la stânci, te sui pe Acropolis şi îşi trece tot răul. Grecia e e o ţară binecuvântată de Dumnezeu. Soţul meu dorea foarte mult pentru copiii noştri să studieze în limba  greacă. Când aceştia trebuiau să înceapă şcoala, ne-am stabilit aşadar în Grecia, unde aveam o casă foarte frumoasă, într-un loc rezidenţial, în Ekali. Acum locuiesc tot în afară de oraş, în Kifissia, într- o zonă cu mult verde.

Copiii v-au călcat pe urme în cariera muzicală?

E foarte greu pentru copii cu părinţi celebri să continue pe drumul acestora. Dacă ar fi avut vreunul un talent revărsător, i-aş fi încurajat. Însă nu a fost cazul.  Amândoi lucrează în artă, dar şi-au ales drumuri diferite faţă de noi. Alexandra cântă jazz, iar băiatul lucrează în cinematografie.

Frumoşi, celebri, cu doi copii minunaţi, eraţi un cuplu de invidiat. De ce aţi ajuns să divorţaţi de Kostas Paskalis?

Într-o căsnicie nu e importantă numai dragostea, este foarte important cum funcţionează viaţa de zi cu zi. Noi eram foarte diferiţi, aveam ritmuri diferite. Asta a dus la o uzură foarte mare. Ne-am căsătorit în ׳76, iar în ׳93, am dat divorţul. În ultimii ani din căsnicie a fost foarte dificil, exista o tensiune mare. E foarte greu să fii împreună cu un om şi să fii de fapt singur, cu copiii la mijloc. Am părăsit casa în care am locuit împreună.  O casă de 600 de metri pătraţi. Ce să fac cu casa? Am plecat. Nu ne-am refăcut viaţa nici eu, nici soţul meu.

Înţeleg că, în 1993, despărţirea de Kostas Paskalis a fost totuşi un prag existenţial pentru dumneavoastră.

Da,când m-am mutat în casa în care trăiesc şi astăzi, m-am regăsit pe mine însămi. Eram Marina 100%. Copiii nu mai erau cu mine, plecaseră să studieze în străinătate. Am rămas singură, eu cea care întotdeauna aveam o curte de admiratori şi o curte de prieteni. Am înţeles însă atunci cât de tare şi de capabilă sunt. Nu ne ţine cineva de mână la naştere. Totuşi, a contat că o aveam pe mama lângă mine. Eu mi-am îngrijit părinţii până la moarte, mama mea a stat ani de zile la pat şi eu am avut grijă de ea, asta mi-a dat o tărie extraordinară.

Şi, totuşi, aţi rămas lângă fostul dumneavoastră soţ, când acesta s-a îmbolnăvit.

Kostas m-a sunat în 2001. „Marina, eu am cancer…“.  Mi s-au tăiat picioarele. M-am dus să-l văd, am reintrat în casa aceea pe care o părăsisem, i-am dus nişte ulei de măsline şi tot sufletul meu. Am rămas lângă el, deşi nu mai locuiam împreună. Medicii îi mai dădeau de trăit şase luni, Kostas a mai trăit însă şase ani. A murit foarte demn, în 2007. Mi-am dat, în toată această perioadă, că dragostea nu înseamnă nici căsătorie, nici hârtii oficiale. Dragostea adevărată e ceva mult mai profund. Şi această lecţie le-am dat-o şi copiilor mei.  

Uitându-mă în urmă văd un drum luminos. Mă bucur pentru ceea ce am făcut în viaţă pentru mine, pentru oamenii mei dragi.

Cum vedeţi România de fiecare dată când vă întoarceţi în ţară?

Mă sperie fundamentalismul religios al românilor, cum se calcă lumea pe picioare la moaşte sau la înmormântările artiştilor săi. Eu sunt credincioasă, dar nu habotnică. Cred foarte mult într-o forţă supremă. Nu suport parastasele, pot să mă critice preoţii. Am o bisericuţă, în Atena, moştenită de la neamul grecesc, cu criptele familiei, însă nu am mai pus piciorul acolo, de când au murit ai mei. Eu pe mama mea, pe Kostas îi simt tot timpul în jurul meu, nu am nevoie să mă duc să mă închin la mormintele lor. 

 

A cântat cu Domingo şi Pavarotti

Numele: Marina Krilovici

Data şi locul naşterii: 11 iunie 1942, Bucureşti

Starea civilă: Divorţată

Studiile şi cariera:

A studiat la Academia de Muzică „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti

A fost invitată pe marile scene ale lumii la Hamburg, Viena, Chicago, Metropolitan Opera din New York, Covent Garden din Londra, Roma, Berlin, Paris, Lisabona, München, Montreal etc

A cântat sub bagheta marilor dirijori Georg Solti, Claudio Abbado, Nello Santi, Horst Stein, Lorin Maazel, Riccardo Muti

I-a avut parteneri de scenă pe Tito Gobbi, Placido Domingo, Luciano Pavarotti, José Carreras, Renato Bruson, Kostas Paskalis etc

Locuieşte în Kifissia, Grecia

Marina Krilovici, după ce a fost omagiată de Opera Naţională din Bucureşti, în octombrie 2012,  la împlinirea a 70 de ani

Imagini din aceeasi galerie
  • Marina Krilovici, după ce a fost omagiată de Opera Naţională din Bucureşti, în octombrie 2012,  la împlinirea a 70 de ani
  • Marina Krilovici, alături de baritonul Kostas Pascalis, soţul său
  • Marina Krilovici, la Hamburg
  • În noaptea de Revelion, invitată în opera
  • În
  • În opera Adriana Lecouvreur
  • În "Tosca
Distribuie imaginea
citeste totul despre: