VIDEO Frumoasa şi lupii. Vă place Brahms, interpretat de Hélène Grimaud? Pianistei franceze îi apare volumul „Întoarcere la Salem“

VIDEO Frumoasa şi lupii. Vă place Brahms, interpretat de Hélène Grimaud? Pianistei franceze îi apare volumul „Întoarcere la Salem“

Pianiasta  Hélène Grimaud a concertat în 2011 la Festivalul Enescu la Bucureşti  FOTO: Mat Hennek

Celebrei pianiste franceze Hélène Grimaud  îi va fi publicat în România volumul „Întoarcere la Salem“, în care vorbeşte despre atracţia şi legătura dintre muzică şi lupi. Cartea "Întoarcere la Salem", editată de Editura Polirom, are ca punct de plecare vizita pe care Hélène Grimaud, aflată la Hamburg pentru un concert Brahms, o face la un anticariat de pe o stradă pustie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Copilul-minune, Hélène Grimaud, era admis la doar 13 ani la Conservatorul din Paris, pe care l-a părăsit curând, mica artista fiind dezamăgită de prea multele convenţii. La vârsta de 15 ani, a devenit însă cunoscută cu prima sa înregistrare: „Sonata nr. 2 op. 36“, de Serghei Rahmaninov. 

Grimaud, în vârstă de 45 de ani, a concertat pe scene faimoase de la Tokyo la New York şi la Bucureşti, alături de cele mai importante orchestre filarmonice din întreaga lume

La 21 de ani  s-a stabilit pentru o perioadă în Florida, unde întâmplarea i-a adus în cale o lupoaică, de care a simţit o atracţie misterioasă.

Astfel s-a născut pasiunea pianistei  pentru lupi, cărora le-a studiat comportamentul şi pentru a căror protejare a înfiinţat o asociaţie şi un parc în Statele Unite, unde locuieşte din 1990.  Întruchipare a sălbăticiei, lupii sunt cea de-a doua mare iubire a lui Hélène Grimaud, ea însăşi recunoscându-se drept o „neîmblânzită“. Şi cei mai pretenţioşi critici i-au recunoscut întotdeauna unicitatea, unii punând-o pe seama unei combinaţii rareori prezente la pianişti: sensibilitatea şi cerebralitatea.

Pianista, care a concertat în 2011 la Bucureşti în cadrul Festivalului „George Enescu“, alături de Orchestra Academiei Naţionale Santa Cecilia din Roma, transpune limbajul şi sunetele lupilor în muzica pe care o interpretează, în special în cele de Rahmaninov şi Brahms. „Lupii sunt foarte expresivi în felul în care comunică. Dar cred că aceste sunete vin şi din simpla observare a lupilor“, spunea artista într-un interviu pentru „Adevărul“.

În cartea „Întoarcere la Salem“ , care apare săptămâna aceasta în Colecţia Biblioteca Polirom, în traducerea lui Daniel Nicolescu, autoarea Hélène Grimaud vorbeşte despre legătura dintre muzică şi lupi.  „Multe se vor spune despre întoarcerea mea printre lupi; şi toate vor fi inexacte. Pentru a afla adevărul, s-ar fi cuvenit să fiu însoţită când am deschis uşa acelui obscur magazin din Hamburg – dar în seara aceea eram singură. Hotărâsem să-mi iau o pauză între repetiţii.

 

Lucram la Concertul nr. 2 de Brahms şi voiam să-mi curăţ trupul de întreaga tensiune fizică a exerciţiilor de claviatură pe care le impune această operă cu complicaţii ritmice nesfîrşite, cu zbateri complexe între acorduri masive şi mari disonanţe, cu un scherzo impetuos – o muzică furtunoasă. Brahms o crease ca să exceadă puterile feminine, aşa încât aveam uneori impresia că duc o luptă înverşunată cu pianul şi că opera pare să combată nişte forţe cosmice, întunecate, străbătute de fâlfâitul unor aripi deasupra unui ocean căruia îi simţeam, chiar în acea clipă, mirosul greu, sărat şi uşor uleios“,  povesteşte Hélène Grimaud.

Cartea, publicată de Polirom, are ca punct de plecare vizita pe care Hélène Grimaud, aflată la Hamburg pentru un concert din Brahms, o face la un anticariat improbabil de pe o stradă pustie dintr-un cartier portuar. Pe firul aflării adevărului despre paginile misterioase, nuvela fantastică se amestecă în biografie, iar întâmplările o vor purta pe Hélène din Europa înapoi în Statele Unite, la Salem, unde înfiinţase un refugiu pentru lupi şi unde îşi reia lupta împotriva distrugerii naturii.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Hotărâsem să mă împotrivesc spaimei care nu mă părăsise din zori. Când m am trezit, totul era din nou tăcut în peisajul tulburat de o ploaie măruntă şi înghe¬ţată, care începuse deja să miroasă a zăpadă. Primul gest a fost să mi strâng catrafusele şi să mă întorc la Viena. Atmosfera locurilor, descoperirea poienii şi păţania nocturnă mă târâseră dincolo de limitele raţiunii, iar această pierdere a reperelor isca în mine un vertij din ce în ce mai puternic. Graniţele dintre raţiune şi nebunie se estompau.

Simţeam nevoia acută a unei strângeri călduroase de mână, a unei conversaţii banale – a unei prezenţe umane. Dar în acelaşi timp, aceste mistere mă fascinau şi voiam să mi risipesc îndoielile. În ciuda pornirii intense de a mi lua picioarele la spinare şi a lăsa aceste locuri în izolarea lor radicală, am decis să continui şi să las imponderabilul să se manifeste.

Dacă aş pleca, aş tânji toată viaţa să dezleg misterul. Mi am lăsat o zi întreagă pentru pregătirea lucrurilor de care aveam nevoie pentru explorarea poienii, către care aveam să pornesc a doua zi în zori. Suficientă apă de băut pentru trei zile, recipiente în care să depozitez mostrele pe care aveam de gând să le iau, cu precădere din scoarţa copacului, dar şi din fructele acelea ciudate pe care le întrezărisem printre ramuri, atunci când m am întors din drum. M am înarmat şi cu nişte unelte luate special pentru această călătorie, un topor şi un fierăstrău ca să tai lemne, precum şi cu cei câţiva ţăruşi prevăzuţi să susţină pânza cortului, cărora ştiam că am să le găsesc un rost odată ajuns acolo. Apoi mi am încropit un mic dejun. Am realizat starea de nelinişte maximă şi de vigilenţă care mă încerca ; încă de la deşteptare, stăteam la pândă fără răgaz.

Tot mestecând, fără gust sau poftă, un colţ de pâine neagră şi nişte carne uscată, scrutam cu toate puterile – exerciţiu pe care uşoara mea miopie îl făcea dureros – malurile lacului, tumulii de turbă şi, mai în depărtare, tufele spinoase din care atârnau ciorchinii roşii ai fructelor de pădure tomnatice. Oare visasem noaptea trecută ? Mă lăsasem amăgit de aceste imagini pictate care sunt visele ? În ciuda dorinţei de a pune pe seama unui coşmar viziunile mele nocturne, rigoarea mă silea să constat că erau cât se poate de reale, chiar dacă obiectul lor nu era tot aşa.

Puşca zvârlită spre perdeaua de iarbă neagră care mi ţinea loc de uşă, fularul care continua să mi înfăşoare barba la trezire, dezordinea dinăuntru – totul atesta realitatea acelor apariţii. Am dat pe gât cafeaua fierbinte pe care o pusesem la reîncălzit. Umezeala şi ploaia care căzuse din belşug, continuând să cadă şi în miezul acelei zile crepusculare, îmi ofereau, poate, o pistă : era posibil ca terenul noroios să fi păstrat urmele oaspeţilor mei nocturni.

Mi am tras paltonul pe mine şi am pornit într o excursie în semicercuri până la liziera pădurii de unde mi se păruse că s au ivit. Aplecat din şale, agitând felinarul în faţă ca să nu scap urma vreunei treceri, m am aventurat cu paşi mărunţi spre întinsa esplanadă des¬coperită care mi despărţea coliba de pădure. Paşii îmi lăsau urme adânci, în care apa mustind din sol se aduna uşor. O privire aruncată peste umăr mi a întărit certi¬tudinea. Dacă nişte fiinţe, oricât de uşoare, au trecut pe aici, aveam să le văd urmele. Imposibil să le ratez : paloarea cerului se răsfrângea cu străluciri sticloase în propriile urme de paşi. Însă nu zăream nimic. Degeaba am scotocit până seara, în veşnica tăcere care mi absorbea până şi răsuflarea, n am găsit nici măcar un semn al vreunei fiinţe vii – balegă, smocuri de blană, pene pierdute, dâre lucioase de melc. Am explorat ca un detectiv întreg teritoriul dimprejurul taberei mele. Am găsit doar semne ale propriei prezenţe. Colo un chiştoc din micile ţigări de foi pe care mi plăcea să le molfăi, dincolo un gătej din grămada de vreascuri pe care o cărasem trei zile mai devreme, dar şi alte mărunte indicii ale trecerii mele prin acele locuri. În rest, nimic.

M am întors la colibă şi am încins un foc zdravăn, cu lemne cât s ajungă toată noaptea, pentru că eram hotărât să mă împotrivesc somnului şi să fac faţă acelor apariţii, dacă aveau să se arate din nou. M am aşezat lângă vatra focului, ţinând la îndemână o lampă, o buturugă şi puşca. Eram îmbrăcat din cap până n picioare, ca să pot ţâşni să le urmăresc. Ca în toate serile precedente însă, noaptea a căzut ca o piatră şi m am prăvălit într un somn narcotic.
M am trezit de abia în zori, complet deşelat. Focul, stropit de burniţa stăruitoare, fumega din greu. Şuvoaie negre şi înecăcioase se ridicau spre cer. Am plecat de îndată, cu rucsacul doldora în spinare. Nu m am mai chinuit să mi îngrop proviziile, convins de acum că nici o jivină n avea să vină să mi le fure. Iar oameni, nici atât. Fumarole de pâclă zăboveau peste landă. M am străduit să nu le scrutez formele, să nu cedez ispitei de a descifra în ele creaturile nelămurite care mi apăruseră în noaptea dinainte, într o vedenie infernală despre care nici măcar nu mai eram sigur că fusese adevărată. Plutirea între real şi iluzie, între normal şi fantastic, mă apăsa aproape mai mult decât atmosfera ucigătoare pe care o emana partea aceasta a lumii. Am grăbit pasul. Mersul pe jos, acest vechi obicei care mă salvase de numeroase chinuri şi care îmi adusese atâtea alinări, mi a potolit nervii. Mi am mai recăpătat încre¬derea şi mi au renăscut speranţele. (Întoarcere la Salem
, de Hélène Grimaud, Editura Polirom)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările