VIDEO Artiştii şi-au exprimat admiraţia şi frica faţă de maşină, la Poznan

VIDEO Artiştii şi-au exprimat admiraţia şi frica faţă de maşină, la Poznan

Fabrica dezafectată, transformată în spaţiu de concert, pentru Kraftwerk, la Malta Festival Poznan. Foto M. Oliva Soto

În oraşul polonez Poznan, se încheie sâmbătă una dintre cele mai mari manifestări ale artelor spectacolului din Europa Centrală şi de Est, Malta Festival, care şi-a propus anul acesta să ilustreze artistic relaţia dintre om şi tehnologie.

Început acum o lună, Malta Festival Poznan a strâns spectacolele de teatru, de dans, concertele sau instalaţiile artistice în jurul temei cu titlul „Oh man, oh machine“. (Numele „Malta“ a fost luat de la un lac din apropierea Poznanului, unde se ţinea festivalul la începutul anilor ’90. Iar lacul se numeşte după cavalerii de Malta, care au avut cândva o tabără pe malul lui.)  Festivalul se încheie sâmbăta aceasta, cu un concert al grupului experimental Atoms for Peace, care-i reuneşte pe Thom Yorke de la Radiohead şi pe basistul Flea de la Red Hot Chili Peppers.

Curatorul acestei ediţii este Romeo Castellucci, unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru ai momentului, el însuşi un artist care experimentează sau foloseşte tot felul de maşinării ciudate în spectacolele sale. În legătură cu tema festivalului, Castellucci a spus că ea indică existenţa unor sentimente contradictorii: „«Oh man, oh machine» este un oftat, ceva care exprimă tristeţe, frică şi, pe de altă parte, admiraţie faţă de maşină“.
Cum se schimbă datele subiectivităţii şi ale sensibilităţii în faţa asaltului tehnologiei, cum se poate gestiona relaţia cu ceva care îl uzurpă de fapt pe om (robotul, maşina), cum putem converti descoperirile ştiinţei în artă? – iată câteva dintre problematicile la care au încercat să răspundă artiştii în cadrul acestui festival.

După cum observa filozoful şi sociologul Zygmunt Bauman (născut în Polonia, în prezent profesor la Universitatea din Leeds, din Marea Britanie), într-o conferinţă pe care a ţinut-o în cadrul festivalului din Poznan, datele realităţii sunt diferite astăzi chiar faţă de anticipaţiile celor mai vizionari scriitori. „Nu e ca în «1984», romanul lui Orwell, cu acel Big Brother. Astăzi oamenii se conectează de bunăvoie şi se lasă supravegheaţi, pentru a beneficia de anumite avantaje“, spunea Bauman. Ei bine, artiştii din zilele noastre trebuie să ţină cont de noile date ale realităţii.

INVADAREA RESPECTUOASĂ A ORAŞULUI
Cei invitaţi la Malta Festival Poznan au încercat să exploreze noile configuraţii şi unii au ajuns chiar la rezultate remarcabile. De altfel, condiţiile puse la dispoziţie de organizatori au fost în măsură să stimuleze creativitatea. Oraşul Poznan a fost, timp de o lună, dedicat efectiv festivalului, iar în piaţa centrală a fost amenajat un spaţiu complex, cu două scene şi locuri pentru ateliere şi alte activităţi. În plus, manifestările artistice s-au ţinut pe toate scenele consacrate ale oraşului, dar şi în spaţii neconvenţionale, cum ar fi malluri sau fabrici dezafectate. Iată deci o soluţie foarte bună de a folosi în mod inteligent „greaua moştenire“ a industriei comuniste: convertirea dinozaurilor industriali în spaţii artistice. Dau chiar foarte bine în această ipostază şi, pe de altă parte, sunt şi foarte ofertanţi.

Am văzut, la Poznan, spectacol de dans în mijlocul unui mall, printre oamenii veniţi la cumpărături, cu publicul stând pe jos. Am vizitat instalaţiile artistice expuse în ruinele unei fabrici, unde abia fusese curăţat molozul de pe jos. Am fost la concertul Kraftwerk, care se ţinea în curtea unei alte fabrici dezafectate. Asta, în timp de show-ul legendarei trupe de muzică elecronică beneficia de animaţie 3D.

Prin urmare, arta a invadat cu totul viaţa Poznanului şi a pus stăpânire inclusiv pe zonele moarte ale oraşului. A fost însă o invazie nonviolentă şi care a respectat locurile luate în stăpânire. De exemplu, în piaţa centrală a oraşului, devenită Piaţa Festivalului, toată distracţia era trecută, după ora 23, pe „mute“. Începea ceea ce se numea „Silent Disco“: cei doritori primeau căşti şi existau câteva canale pe care le puteau accesa, pentru a asculta muzica mixată de unul dintre DJ-ii aflaţi pe scenă. Oamenii dansau în legea lor cu căştile pe urechi, dădeau din mâini, DJ-ii răspundeau cu gesticulaţii pe măsură, dar totul pe muteşte. Din afară nu se auzea nimic.

EXPERIMENT CU ORICE PREŢ
După cum e de aşteptat în arta contemporană, unde devine din ce în ce mai greu să decelezi valoarea de impostură, produsele artistice prezente în Malta Festival Poznan au fost remarcabile, unele doar interesante, dar au existat şi câteva în care aveai impresia că artistul te trage pe sfoară.

Aşa a fost de exemplu concertul lui Scott Gibbons, un compozitor american celebru şi foarte bine cotat, care nu a făcut altceva decât să mixeze zgomotele pe care le scot particulele elementare, atomi sau electroni. Acestea fuseseră captate de nişte ingenioşi oameni de ştiinţă.

E interesant să auzi ce zgomote scoate atomul, dar e de preferat să faci asta timp de câteva secunde sau minute, nu pe parcursul unei întregi ore, cât a ţinut concertul. Apoi, meritul pentru ceea ce era interesant îl aveau oamenii de ştiinţă care captaseră respectivele zgomote, nu compozitorul care nu făcea altceva decât să folosească nişte înregistrări primite de-a gata. Desigur, e o idee oarecum surprinzătoare să vii cu ele în faţa publicului, într-un concert, dar mi se pare cam puţin, totuşi.

Mult mai cinstit mi s-a părut concertul celor de la Kraftwerk, care au reluat desigur şlagărele lor de old boys de pe albumul „Autobahn“ (1974), iar grafica show-ului, deşi 3D, părea făcută pe un calculator Pentium. Nu experimentau, mergeau pe căi bătătorite, dar joaca lor cu lucruri care ţin de tehnologie şi au devenit retro între timp avea un anumit farmec, o anumită savoare nostalgică.

ARTA CARE TE RĂVĂŞEŞTE
Au existat destule manifestări artistice de calitate la Malta Festival Poznan, dar cea cu adevărat extraordinară a fost însăşi reprezentaţia montată de Romeo Castellucci, „The Four Seasons Restaurant“ (foto).

Spectacolul începe într-un întuneric-beznă şi, timp de câteva minute, auzi un zgomot care devine din ce în ce mai puternic şi în cele din urmă insuportabil. Din pliantul-program, ştii că este vorba despre zgomotul pe care-l produce o gaură neagră. Numai că, spre deosebire de Scott Gibbons, Castellucci nu se opreşte la atât şi integrează acest zgomot în ceva care capătă valoare de metaforă.

Odată lumina aprinsă, pe scenă intră pe rând câteva femei, care se apucă de limbă şi şi-o taie cu o foarfecă. În strigăte de durere. Sângele le curge din gură, iar bucăţile de carne sunt aruncate pe podea. După aceea, femeile ies din scenă, iar în urma lor vine un câine care mănâncă rapid toate bucăţile de carne de pe jos şi se întoarce apoi în culise. Desigur, actriţele nu şi-au tăiat limbile de-adevăratelea (staţi liniştiţi!), dar asta contează mai puţin în momentele acelea, căci scena e de o forţă covârşitoare. Cât despre semnificaţia metaforică a ei, citiţi în interviul alăturat ce spune însuşi regizorul.

Oricum, la Malta Festival Poznan, arta şi-a dovedit încă o dată extraordinara ei putere. Nu ştim dacă de a schimba lumea, dar de a schimba nişte oameni şi un oraş – în mod sigur!

 

Romeo Castellucci: „Maşina ne-a intrat în viaţă ca un cal troian“

 


„Weekend Adevărul“: În secolul al XIX-lea, oamenilor le era frică de mecanizare, de maşini. După ce aţi văzut expresiile artistice din acest festival – credeţi că această frică persistă?

Romeo Castellucci: Da, cred că frica de maşini există şi azi. La începutul revoluţiei industriale a existat într-adevăr fenomentul revoltei împotriva maşinilor, dar şi astăzi putem întâlni lucruri similare. Maşina e întotdeauna suspectă, pentru că înlocuieşte activităţile umane şi, din ce în ce mai mult, chiar şi gândirea. Avem faţă de ea o anumită fascinaţie, vrem să ne încredinţăm ei vieţile, dar în acelaşi timp e ceva care aruncă o umbră, există întotdeauna teama. Maşina ne-a intrat în viaţă ca un cal troian şi acum e deja prea târziu să mai putem scăpa. De fapt, maşina e, pentru noi, ceva între calul troian şi viţelul de aur. Deci raportul nostru faţă de ea e ambiguu: pe de-o parte adoraţie, pe de altă parte teamă de ceva care ne-a
luat prin învăluire.

Aceasta explică şi titlul temei din acest an a festivalului: „Oh man, oh machine“.

Da, e ca o lamentaţie biblică din psalmi, ceva care vorbeşte de o anumită fatalitate în raporturile noastre cu maşinile.

E interesant că aduceţi vorba de Biblie, de psalmi şi de atitudinea aceasta bivalentă. Teologul Rudolf Otto numea divinitatea „mysterium tremendum et fascinans“ („mister înfricoşător şi fascinant“). Deci maşina a devenit un fel de Dumnezeu?

În mod sigur! Maşina a devenit din ce în ce mai subtilă, invizibilă, un fel de energie care se află printre oameni (şi nu deasupra lor). Calitatea timpului sau chiar curgerea timpului sunt reglate de maşină. Cuvântul sau raporturile cu ceilalţi sunt intermediate tot de maşini. Chiar şi când vorbim de viitor – ne punem speranţa în maşini. Mai mult decât în Dumnezeu. Maşina a luat locul metafizicii, a căpătat o dimensiune spirituală.

Aţi spus că tragedia antică e foarte importantă pentru reflectarea fiinţei umane. Chiar şi pentru oamenii din zilele noastre?

Tragicul, care este un fenomen al spiritului ce există dinaintea tragediei antice, face parte din fiinţa noastră. Sentimentul eşecului, de exemplu, e un sentiment tragic – şi toată lumea îl resimte. Plonjăm în tragic în fiecare zi, el se găseşte nu numai în catastrofe, ci şi în lucruri banale. Şi lucrurile mici te pot face să simţi vidul, hăul. Tragicul reprezintă cărămizile din care se construieşte tragedia. El se află peste tot, e un fenomen existenţial, iar tragedia e capacitatea de a privi tragicul. Când vorbim de tragedie ne aflăm deja pe tărâmul esteticului.

În tragedia antică, ceea ce-i face pe eroi să se prăbuşească este hybrisul (excesul). Care este hybrisul zilelor noastre?

Eu nu pot să concep hybrisul decât în contextul unei reprezentaţii teatrale. Şi acolo e chiar un element necesar, pentru că e capabil să trezească spectatorul. În afara scenei, în viaţa cotidiană, hybrisul e foarte periculos. E de preferat ca el să fie închis în cadrele unei reprezentaţii. Tragedia e un experiment care continuă violenţa în cadrele unui spectacol şi care funcţionează ca în homeopatie, unde ştim că sunt administrate şi fac bine chiar şi otrăvurile. Tragedia greacă e una dintre cele mai violente pe care omul occidental le-a putut imagina. Şi asta, pentru că violenţa este în sânul familiei. Sub faldurile dragostei, violenţa e cu atât mai înfiorătoare. Ei bine, în tragedie, violenţa, care altfel e o otravă, joacă rolul de antidot.

Atunci de ce aţi afirmat că teatrul nu serveşte la nimic?

Pentru că nu este o unealtă care să schimbe lumea. E adevărat, poate schimba individul, spectatorul, dar nu e o unealtă politică. Resping teatrul care-mi dă informaţii despre ce e bun şi ce e rău. El hrăneşte spiritul, e un act de conştiinţă, dar nu poate fi folosit pentru a ameliora lumea. Teatrul reprezintă o epifanie strict individuală.

Da, dar dacă îl face pe fiecare individ mai bun, putem spera că are şansele să îmbunătăţească şi lumea.

Poate că da. Dar nu sunt eu cel care să spună asta, ci, eventual, spectatorul. La el este până la urmă responsabilitatea.

Spectacolul dumneavoastră „The Four Seasons Restaurant“ poate fi citit şi ca un manifest al condiţiei femeii de astăzi?

Aş zice că nu. Este mai degrabă despre puterea femeii. Actul prin care ele îşi taie limbile este unul voluntar, nu impus. Şi, din cauza faptului că şi-au tăiat limbile, sunt capabile să profereze cuvântul poetic. Am imaginat această scenă metaforică şi în relaţie cu gaura neagră, al cărei zgomot îl auzim la începutul spectacolului. Ele îşi transformă gurile în găuri negre şi astfel se poate naşte poezia. Este o imagine violentă, dar care iată are şi o latură pozitivă.

Deci limba tăiată înseamnă îndepărtarea părţii animalice. Parte care este apoi chiar mâncată de un animal.

Exact. Limba devine o simplă bucată de carne, reprezentând materia. E nevoie s-o îndepărtezi pentru a exprima cuvântul poetic...

Deci soluţia este poezia.

Da, în acest caz. Fiecare spectacol are o strategie diferită, dar aici poezia este cheia. Ea te apropie de viaţă, de moarte, de ceilalţi, de destin, de natură etc.

Şi vorbind în general?

Mie îmi place mult poezia, dar nu pot să impun un model celorlalţi. Fiecare are felul lui de a vedea lucrurile. De altfel, şi eu sunt un spectator ca toţi ceilalţi.

Al propriilor spectacole?

Absolut! Eu am avantajul că le văd înainte. Şi selectez lucrurile, imaginile şi fac un montaj.

Vă bucuraţi, deci, de o poziţie superioară?

Deloc. Nu sunt deasupra, ci lângă. Lângă ceilalţi. Nu cred deloc în artistul ca profet, ca preot şi nici măcar ca doctor. După mine, artistul face parte din comunitatea umană şi e la acelaşi nivel cu ceilalţi. Detest imaginea şamanică a artistului. E un om ca toţi ceilalţi.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: