VIDEO Şi fetele pot să sară! Rokafella, prima dansatoare de breakdance

VIDEO Şi fetele pot să sară! Rokafella,
prima dansatoare de breakdance

Ana Garcia „Rokafella“, prima dansatoare de breakdance din lume

Rolul femeilor în cultura hip-hop a fost mereu subiect de dispută. Ce caută ele într-o cultură, într-o lume a bărbaţilor? De fapt, femeile au jucat mereu cel mai important rol: în jurul lor au apărut primele petreceri de stradă, locul perfect de desfăşurare a viitorilor artişti muzicali, dansatori sau de graffiti. Ana Garcia este prima femeie care a demonstrat acest lucru.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Dansul mă ajută să trec peste nedreptăţile din societatea actuală şi peste violenţa care ne înconjoară. Am intrat greu în scena dansului hip-hop la început, dar acum am un cuvânt de spus. Sunt în poziţia în care pot schimba lucruri, pot promova femeile care fac parte din comunitate. Ele sunt războinice în adevăratul sens al cuvântului şi sunt sufletul hip-hop-ului. Până la urmă, petrecerile nu ar fi apărut fără fete“, spune Ana „Rokafella“ Garcia, prima b-girl (dansatoare de breakdance) din lume, în volumul autobiografic „We B Girlz“ (2005).

Pentru a înţelege influenţa acestei femei, e nevoie de câteva precizări. Hip-hop se referă la un grup de arte (muzică, dans, desen) practicate de comunităţile afro-americane şi latine din New York în anii ’70 şi ’80. De la apariţia acestei culturi, în anul 1973, până în anul 1979, hip-hop-ul nu devenise un gen muzical de sine stătător. Era mai mult un spectacol mai degrabă intim, care se petrecea între newyorkezii uniţi de acelaşi context social. De aceea, până la apariţia artiştilor hip-hop (rapperi), cultura nu a generat niciun produs concret. Mai mult, în afară de piesele imprimate pe disc, restul elementelor culturii (graffiti, dans) nu prea aveau cum să devină un obiect ce putea fi cumpărat sau vândut: produsul era fie un desen cu ilegal, fie chiar corpul dansatorului într-un anumit moment.

Pentru că o moştenire concretă nu putea exista, bboying-ul (breakdance este doar termenul comercial) a devenit un adevărat sistem întemeiat pe tradiţie – conceput ca o formă de arte marţiale prin dans, fenomen explicat în volumul „Foundation“, de Joseph Schloss, care prezintă istoria dansului hip-hop. Practicanţii se ghidau după reguli stricte, transmise din generaţie în generaţie. Se promova ucenicia, se încuraja autocritica şi progresul, iar valorile aceastea nu erau aplicate doar în dans, ci în toate aspectele vieţii.

Hip-hop-ul a fost şi a rămas, aşadar, cu o altă
semnificaţie în inima comunităţii, altfel decât a fost vreodată portretizat în mass-media: o industrie de milioane de dolari care celebrează exagerările de toate felurile, de la droguri la prostituate, în care artiştii îşi etalează cu nonşalanţă armele şi bijuteriile de aur. Puternic comercializat, hip-hop-ul a creat o imagine a femeii-recuzită, care justifică fiecare vers cu conotaţii misogine. Acest aspect nu e nici pe departe relevant pentu a descrie cultura hip-hop în întregimea ei. De fapt, femeile care fac parte din comunitate se bucură de acelaşi respect, fie că e vorba despre artiste de graffiti, DJ sau dansatoare.

Ana Garcia îşi aminteşte primul contact cu dansul, în 1981, pe când avea doar 10 ani. De multe ori, când ieşea pe strada pe care locuia în regiunea spaniolă a cartierului Harlem din New York, Ana se oprea din drum fascinată de mişcările băieţilor care se antrenau sau care aveau petreceri de cartier. Din afară, i se părea că n-are ce căuta pe ringul de dans, mişcările complexe de gimnastică folosite de dansatori fiind imposibil de realizat de o fată. Înclusiv termenul „b-boy“ era destul de evident restrictiv. Cu toate astea, n-a putut să stea mult timp departe.

„Până la urmă, am ajuns să întreb diferiţi băieţi cum aş putea să învăţ anumite mişcări. Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că fetele care dansează breakdance sunt adevărate luptătoare. Ele au învăţat un stil de dans apărut în realitatea dură a ghetourilor din New York, îmbrăţişând cu tottul filosofia de viaţă din spatele dansului“, scria Ana Garcia în „We B Girlz“. Pentru ea, dansul rămâne şi astăzi metoda perfectă de a uita de nedreptăţile şi conflictele care au fost şi, uneori, încă sunt ca o ancoră pentru visători. De fapt, asta presupune cultura hip-hop: să devii din ce în ce mai bun, să-ţi respecţi istoria şi comunitatea, să te exprimi creativ şi nonviolent faţă de tot ce te înconjoară. „Atunci când reuşesc o mişcare nouă, chiar e o realizare personală aparte: sunt fat ă şi fac mai mult decât să am grijă de hainele băieţilor care dansează. Eu chiar concurez de la egal la egal cu ei. În plus, prin dans, îmi descopăr propriile slăbiciuni, îmi observ comportamentul în diferite situaţii“, spune Ana Garcia într-un interviu acordat ziarului „The New York Times“.

 

Coregrafă de succes

Ana „Rockafella“ Garcia este o dansatoare de breakdance din New York care a transformat pasiunea pentru dans într-o carieră de succes şi în coregrafie. A făcut parte din comapnia de dans hip-hop GhettOriginal. A colaborat cu artişti ca Will Smith, Mariah Carey, Whitney Houston sau Tito Puente. A dansat în videoclipuri, piese de teatru, filme. Astăzi, se ocupă de grupul de artişti hop-hop Full Circle Productions.

Una dintre cele mai importante forme de manifestare în breakdance este battle-ul (confruntarea între doi dansatori). Aici, dansul este metafora violenţei folosită într-un mod constructiv : dansatorii trebuie să-şi învingă adversarii într-un mod paşnic, prin cele mai spectaculoase mişcări de dans. E altceva faţă de conflictele violente ale găştilor din anii ’60. Astfel de competziţii au loc în toată lumea, atât într-un cadru organizat, cât şi pe stradă sau în orice alt loc unde un dansator îl provoacă pe altul.

Ana îşi aminteşte cât de greu a fost să câştige respectul băieţilor în primele confruntări: nu de puţine ori era batjocorită, iar publicul râdea în hohote atunci când greşea. Ca multe alte fete care şi-au făcut un nume în lumea asta, Ana a luptat până şi-a dovedit talentul: a ignorat lipsa de respect a celorlalţi până când aceştia au început s-o privească aşa cum merită.

„Ultima oară când un băiat a încercat să râdă de mine şi să mă imite ironic, mi-am înfăşurat picioarele în jurul lui şi l-am trântit la podea. Abia apoi am fost lăsată să dansez şi să arăt ce pot“, îşi aminteşte Rockafella în „We B Grilz“. Nimeni nu a mai glumit cu ea după acel battle. În plus, Ana Garcia a evitat relaţiile sentimentale cu dansatorii din comunitate, pentru că a vrut de la început să afişeze o atitudine independentă şi stăpână pe sine. De ce să alimenteze stereotipurile? Încet, a devenit mentor pentru alte fete. Le învăţa ce ştia şi ea, era alături de ele la battle-uri.

Ana Garcia subliniază în toate apariţiile sale publice că battle-urile le alimentează dansatorilor spiritul competitiv, cultivat în mod paşnic, şi îi ajută să se dezvolte rapid în arta lor. În plus, dansatorii învaţă să evalueze punctele tari şi slăbiciunile celorlalţi, care devin, astfel, predictibili. Deşi Anei Garcia i s-a spus de multe ori că nu va putea să practice acest stil de dans, ea a reuşit să rămână concentrată pe antrenamentele sale şi, în cele din urmă, a devenit o pionieră pentru b-girls din New Yok şi din toată lumea. Astăzi, Ana Garcia promovează, prin spectacole şi ateliere de dans, breakdance-ul şi, în special, pe fetele care-l practică în toată lumea.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările