Victor Ieronim Stoichiţă sau imposibilitatea uitării – INTERVIU

Reputatul critic şi istoric de artă Victor Ieronim Stoichiţă, unul dintre cele mai prestigioase nume ale culturii româneşti şi universale, face, în interviul acordat pentru „Adevărul literar şi artistic“, o pledoarie pentru a ne acorda un ceas de răgaz necesar înţelegerii corecte a unei picturi, aşa cum demonstrează şi în cartea sa recentă „Cum se savurează un tablou“, publicată în seria de autor dedicată de Editura Humanitas.

Cel care a influenţat formarea intelectuală a unui Andrei Pleşu, în calitate de coleg (apoi profesor) la Institutul de Arte Plastice în anii ’60-’70, şi a fost membru al Şcolii de la Păltiniş mai vorbeşte şi despre permanenta sa reîntoarcere în România, despre semnificaţia personală pe care o acordă Învierii Domnului, dar şi despre regizorii de film preferaţi, văzuţi cu ochiul unui expert în vizual.

Doinel Tronaru: Aţi plecat din România pe la începutul anilor ’80, aţi făcut o prodigioasă carieră internaţională în mai multe spaţii culturale, dar periodic vă întoarceţi în România. Însăşi acestă serie de autor de la Humanitas este cel mai elocvent exemplu, acum doi ani a avut loc o întâlnire la librăria Humanitas Cişmigiu pentru lansarea cărţii „Instaurarea tabloului“... Ce înseamnă pentru dvs. România? Vă consideraţi în continuare un intelectual român? Preferaţi să fiţi socotitt ca făcând parte din cultura română sau preferaţi să fiţi socotit un autor universal? Periodic există totuşi această reîntoarcere în cultura română...
Victor Ieronim Stoichiţă: România este ţara în care m-am născut, este ţara limbii mele materne, ţara în care m-am format şi mi-am petrecut copilăria şi prima parte a tinereţii. Sigur că itinerariul meu a fost unul mai complicat şi mai complex, dar a fi intelectual european nu exclude a fi intelectual român. Mi se pare că şi invers, a fi intelectual european nu exclude a fi intelectual român. Sunt în continuare cetăţean român, este singura cetăţenie pe care o am, nu am renunţat niciodată la ea.

De ce aţi plecat atunci din România la începutul anilor ’80? O consideraţi o cultură marginală?
Aş spune o cultură mică. În ce priveşte marginalitatea, toate lucrurile s-au redimensionat. Care-i centrul în momentul de faţă? În secolul XIX era Parisul, după aceea ar fi America, New York-ul, dar şi acolo lucrurile sunt complicate, pentru că un centru este New York-ul, altul Los Angeles-ul...

Londra, Germania...
Exact, deci există o egalizare culturală şi nu numai culturală, poate şi politică. Eu m-aş feri de a vorbi de culturi centrale şi de culturi marginale. Personal, mă consider destul sau foarte european. Am avut şi am experienţe şi în Statele Unite, am şi predat acolo, dar mă consider foarte european, foarte legat de cultura europeană, şi consider cultura română ca o parte a acesteia.

„Ştie şapte limbi şi englezeşte“

Scrieţi direct în toate limbile în care au apărut lucrările?
Scriu în mai multe limbi, mă simt mai acasă în limba franceză, în care scriu şi predau în ultimul timp. Am mai scris şi în alte limbi, dar îmi priesc mai greu. Majoritatea lucrărilor în engleză la care vă referiţi au fost traduse, chiar dacă ediţiile princeps sunt la Londra, este o împrejurare specială cu editorul de acolo, dar textele de bază erau în franceză.

Cartea actuală, „Cum se savurează un tablou“, are la bază o ediţie în limba spaniolă, cu acelaşi titlu.
Da, în spaniolă am mai scris. La nevoie scriu în spaniolă, dar cum am acasă o traducătoare, care-i soţia mea, profit de împrejurare. Dar într-adevăr una dintre primele formule ale acestei cărţi a fost în spaniolă.

Lipseşte germana...
Decât ca ediţii princeps, dar am publicat mult şi în germană. Cunosc bine limba şi am predat ani de zile în Germania. E o limbă dificilă, am şi scris direct în germană.

Dar, totuşi, ce vă aduce acum în România după atâta vreme? Nostalgia? Cum priviţi ţara după mai mult de 25 de ani de când aţi plecat?
Mi se pare o atmosferă de normalitate şi de destindere care face ca întoarcerile să nu mai fie chiar de ordinul excepţionalului. Mi se pare extraordinar faptul de a putea trăi într-o ţară care până acum 25 de ani era considerată total despărţită de Europa. Dar căderea Zidului şi a zidurilor a schimbat totul.

„Se construieşte mult în Bucureşti şi nu întotdeauna foarte bine“

Mai recunoaşteţi ceva din vechiul Bucureşti, cu ochiul dvs. de estetician?
Recunosc, sigur, destul de mult, dar lucrurile sunt mai complicate. Recunosc, dar în acelaşi timp lucrurile pe care le recunosc le privesc cu un ochi, n-aş spune neapărat nostalgic, dar într-un fel le redescopăr, cu farmecul lor... Când trăieşti într-un loc, treci „cu ochii închişi“ pe lângă clădiri, case... Trăind foarte mult în străinătate şi întorcându-mă periodic, chiar dacă nu pentru mult timp, încerc să am cel puţin o după-masă sau dimineaţă pentru mine, pentru sufletul meu, să mă pot plimba prin Bucureşti, şi-atunci trec prin cartierul copilăriei mele, privilegiat, care este Dorobanţi...

Este unul dintre cele care s-au mai conservat...
Da. În acelaşi timp, ştiu, se construieşte foarte mult, se dărâmă foarte mult, se construieşte mult şi nu întotdeauna foarte bine. Aspectul oraşului se schimbă foarte mult şi atunci cred că ar fi nevoie de o politică mult mai strictă şi, din punct de vedere cultural, mai bine stabilită pentru a păstra ceva din oraşul ăsta care are farmecul lui, care e în pericol să se piardă încet-încet.

Aţi planificat ca săptămâna aceasta de întoarcere să fie cea de după Sărbători, post-pascală (Săptămâna Luminată – n. red.), sau aşa s-a nimerit?
S-a nimerit, dar lucrurile sunt puţin mai complicate. În primul rând, am venit la invitaţia Colegiului Noua Europă, legat de această săptămână de lucru foarte intensă de selecţie a bursierilor. Săptămâna a fost deja programată de anul trecut şi atunci am ţinut cont, într-adevăr, de vacanţele pascale. Deci, într-adevăr, a fost o potrivire şi o punere de acord.

Aţi petrecut Sărbătorile de Paşte în ţară?
Din întâmplare, am sosit duminică seară, deci n-am fost sâmbătă seara, în care este lucrul cel mai frumos, pentru că aveam alte obligaţii... Dar am sosit duminică seară şi am petrecut-o cu prieteni la un ou roşu, la un drob de miel...

Şi sâmbătă seară unde eraţi?
Sâmbătă seară eram la Paris.

„Nicăieri nu-i mai festivă Învierea decât în ortodoxie“

Dar ce înseamnă acest moment pentru dvs., Învierea şi tot ce urmează? Ce semnificaţie îi acordaţi?
Sărbătorile de Paşti aveau un farmec deosebit în copilăria mea. După cum ştiţi, Sărbătorile de Paşti aveau un mic aer de subversiune şi îmi amintesc întotdeauna de slujba de Înviere. Sâmbătă noaptea, îmi amintesc de întoarcerea cu lumânările aprinse acasă, era ceva cu totul deosebit.

Era mai puţină lume decât acum, poate?
Nu ştiu, pentru că nu am făcut nicio Înviere acasă de când am plecat din ţară. Era multă lume. Ţin minte, mergeam de obicei la Mănăstirea Caşin, era nu departe de mine. Acolo este un spaţiu foarte generos, o piaţă mare, şi era plin de lume în noaptea de Înviere. Este o sărbătoare cu totul deosebită. Trăind în Occident, într-un spaţiu catolic, unul din lucrurile care poate şochează la început este că sărbătoarea Învierii, adică noaptea de sâmbătă spre duminică, este net un moment mai festiv la noi, în ortodoxie.

Ortodoxia pune accentul pe Înviere...
Exact. Vinerea Mare, adică momentul sacrificiului, al morţii lui Hristos, este mai pregnant în catolicism, de unde o anumită tristeţe a Paştelui în lumea catolică şi o anumită jubilaţie în lumea ortodoxă. Este o mare diferenţă...

„Am regretat plecarea doar în decembrie ’89“

În plus, se pune accentul în catolicism pe Nativitate, ca sărbătoare a bucuriei, iar Paştele are o dimensiune tragică, pe când în ortodoxie se pune accentul pe Îndumnezeire, de aici automat dimensiunea jubilatorie a Paştelui... Totuşi, de ce aţi plecat şi cum aţi plecat atunci, la începutul anilor ’80? Aveaţi o carieră destul de remarcabilă şi aici, câteva cărţi publicate... Ce v-a determinat, care a fost contextul?
Contextul e mai complicat. La începutul anilor ’80 era totuşi o perioadă destul de dificilă. Eram bine integrat într-o anumită atmosferă intelectuală şi o anumită rezistenţă intelectuală. Lucrurile erau însă din ce în ce mai dificile. Am plecat pentru că am vrut să plec (unul din motive era şi imposibilitatea de a ajunge la marile biblioteci din Occident, de care aveam nevoie pentru a evolua profesional). Din fericire, am şi putut să plec şi nu am regretat în momentul respectiv, chiar dacă era o rupere foarte clară de ţară, de limbă, de grupul de prieteni, de atmosfera intelectuală de aici. Eram din fericire destul de tânăr ca să pot să asum acest fapt, care m-a costat, au fost câţiva ani destul de dificili, de grei, de integrare într-o altă cultură, altă limbă, altă mentalitate. Dar în acelaşi timp am impresia că am dus ceva cu mine, nu m-am rupt total.

Dar ulterior aţi regretat vreodată plecarea?
A fost un moment, o perioadă foarte scurtă, care a fost decembrie ’89. Atunci am avut un mic regret că pierd, sigur, ceva important. Oarecum după câteva luni regretul respectiv s-a mai aşezat.

Aţi plecat la München, dacă nu mă înşel... Cum a fost adaptarea?
Din fericire aveam o bursă care mi-a permis să mă integrez în mediul universitar, garantându-mi doi ani de siguranţă. Nu eram foarte sigur că voi putea să-mi continui meseria de critic şi istoric de artă, dar am avut norocul de a lua contact cu un mediu foarte deschis mental, de a avea acces la expoziţii care mi-au permis să mă reciclez, să mă pun la punct...

„Am lucrat 12 ani cu îndârjire, pentru a scoate prima carte în Occident“

Diferenţa este foarte mare între modul de lucru, între sistemul cultural de aici, evident de-atunci, şi cel de acolo?
Diferenţa era imensă. Totul era mult mai profesionalizat. Au fost mai multe diferenţe: nu numai ţară din Est – Occident, ci şi Germania, o ţară cu o tradiţie culturală şi universitară foarte temeinică. Cu ancorarea latină şi balcanică, cu totul altă mentalitate, a trebuit să învăţ foarte multe lucruri, atât din codul de comportare, dar şi din codul ştiinţific. Am învăţat enorm în anii respectivi şi mi-a prins bine, ţinând cont de acest şoc cultural, dar au fost ani de zile în care nu am mai scris nimic. În România eram deja autorul a câtorva cărţi, ultima apărută la editura Meridiane în anul 1981...

Chiar voiam să vă întreb, cum aţi reuşit să publicaţi acele titluri aici în anii ’70? Şi de unde până unde nume ca Pontormo şi Georges de La Tour, care erau – ca toţi ceilalţi manierişti, „tenebrişti“, „barochişti“ – cvasi-necunoscuţi în România, ei fiind doar descoperiri relativ recente ale Occidentului?
Aşa e, dar ajunsesem la ei prin lecturi şi documentare în zona occidentală la care vă referiţi (mai ales după editarea „Jurnalului“, Pontormo devenise acolo obiectul unui adevărat cult). În ce priveşte publicarea şi „fentarea“ cenzurii, am beneficiat de colaborarea excelentă cu directorul din acea vreme al editurii Meridiane, Modest Morariu, un om şi un scriitor (plus traducător) extraordinar, din păcate uitat acum. Revenind la ce spuneam, în 1993 îmi apare prima carte în Occident, deci am avut 12 ani de pauză, care s-ar fi putut transforma într-o tăcere permanentă.

Dar de ce a durat atât de mult, a fost greu să vă găsiţi temele sau altceva?
Sigur, în primul rând diferenţa de sistem, de a gândi într-un alt sistem, apoi de a aduce într-adevăr ceva nou. Nu pot să spun că e vorba de concurenţă, dar e vorba totuşi de a avea o voce proprie, şi nu oricare, pentru a fi luat în considerare. În momentul în care am reapărut, s-a întâmplat în 1993, cu „Instaurarea tabloului“, după 12 ani de tăcere, am reapărut într-un alt context pe scena europeană, internaţională, cu o lucrare foarte ambiţioasă la care lucrasem în tot acest timp cu o oarecare îndârjire. Într-un fel această pauză mi-a făcut bine. Aveam 40 şi ceva de ani când a apărut această carte, care este o carte de maturitate.

Aducea ceva nou ideea aceasta a meta-picturii?
Bănuiesc că da, deşi mi-e greu să vorbesc de propriile realizări. În primul rând, când m-am angajat în acea carte, aveam toată speranţa. Cartea a fost primită foarte bine şi mi-a creat o bază de prestigiu critic. A fost tradusă ulterior în mai multe limbi, a fost foarte bine.

Reîntoarcerea în România a avut loc în 1995 cu „Efectul Don Quijote“, care a fost concepută special pentru publicul de aici...
În 1995, când a apărut cartea, am reluat şi aprofundat contactele cu editurile româneşti, cu Humanitas în primul rând. Nu aveam ceva nou, „Instaurarea tabloului“ avea probleme de drepturi de autor destul de complicate, şi atunci am căzut de acord cu colegii de la Humanitas să alcătuiesc o carte din articole, texte mici, eseuri pe care totuşi în aceşti 12 ani le publicasem. Le-am înmănuncheat şi le-am făcut o prefaţă şi a ieşit o carte de care am fost foarte bucuros atunci, pentru că pot să republic în România. Aşadar, acesta a fost „Efectul Don Quijote“.

„Merităm să ne permitem să privim un tablou cum trebuie“

Cartea aceasta care se lansează acum („Cum se savurează un tablou“ – n. red.), din câte înţeleg eu, este o pledoarie pentru „înţelegerea“ operei de artă, pentru extragerea, sesizarea detaliului semnificativ al unui tablou şi punerea lui în relaţie cu contextul cultural în care se situează tabloul. Puteţi, pentru cititorul obişnuit, să-i detaliaţi ce găseşte în cartea aceasta şi de ce ar trebui s-o citească?
În primul rând, cititorul care ia această carte în mână trebuie în principiu să aibă deja un interes şi o deschidere către opera de artă clasică şi vizuală, ceea ce nu e întotdeauna cazul. Nu este un ghid sau un reţetar, este o alcătuire – din nou – din mai multe studii şi eseuri, centrate pe ideea interpretării detaliului semnificativ şi, în acelaşi timp, a bucuriei, a desfătării, a savurării unei opere de artă, pe planuri multiple. Primul plan este cel al delectării vizuale, senzoriale, şi al doilea plan cel al înţelegerii – este teza principală a cărţii – care vine să mărească satisfacţia privitorului.

Cu alte cuvinte, nu putem să savurăm un tablou doar pentru că este „frumos“...
Este prea puţin. Aici mă lupt oarecum cu o anumită mentalitate, nu neapărat numai a cititorului român, ci şi a cititorului şi a publicului occidental. Oamenii, în lumea noastră, sunt grăbiţi, au foarte multe lucruri de făcut, nu au timp să se oprească în faţa unui tablou. Chiar şi lectura unei cărţi de literatură pune probleme. Vezi felul superficial în care se vizitează de către „turişti“ Luvrul. Lumea se plimbă pur şi simplu prin muzeu. Chiar şi poziţia privitorului într-un muzeu s-a schimbat. În loc să se oprească în faţa lucrării, el se plimbă şi cu coada ochiului citeşte etichete, se mai opreşte o secundă, două... Este o problemă de timp, de răgaz, e o problemă de percepţie şi eu aş spune e o problemă de autorespect. Adică totuşi merităm în lumea de astăzi atât de cum e ea să ne permitem acest lucru, nu numai să stăm la ordinator, dar şi să luăm o carte în mână şi să stăm pe un fotoliu sau întinşi pe o canapea citind un roman. Şi în acelaşi timp să privim un tablou aşa cum trebuie privit. Lucrul acesta se uită de obicei. Îţi rezervi timp, sâmbăta-duminica, pentru a citi ultimul roman la modă sau pentru a vedea un film. Tabloul ai impresia că merge mai rapid, ceea ce nu este adevărat.

„Greenaway face un film bun, altul prost“

Cinematograful fiind în primul rând o artă vizuală, în calitatea dvs. de specialist în artă aveţi cineaşti, autori de film preferaţi? Din punct de vedere vizual în primul rând, dar nu numai.
Sigur că am. De altfel, am şi scris despre film în cartea mea „Efectul Sherlock Holmes“, care a apărut anul trecut în aceeaşi serie. Este o carte care are ca punct de plecare tocmai ce spuneţi dvs., că filmul este în primul rând o artă vizuală. În această carte mă ocup de doi regizori aparent foarte diferiţi, Hitchcock şi Antonioni, care au în comun acest interes pentru o tradiţie a expresiei vizuale şi, pe de altă parte, un interes pentru narativizarea prin imagini. Cei doi sunt printre regizorii mei preferaţi. Ar mai fi, din arta istorică a cinematografului, Orson Welles, ca să nu mai vorbesc despre anii ’20, expresionismul german. Dintre cei actuali, sunt la rândul lor nume foarte mari: Lars von Trier, de exemplu, m-aş opri aici, pentru că altfel intru foarte mult în detalii...

Şi Peter Greenaway, care are studii la bază de pictură?
Desigur, l-am apreciat încă de la „Contractul desenatorului“, filmul cu care s-a lansat, şi l-am invitat la Fribourg, la un seminar despre cultura cinematografică, unde ne-am cunoscut mai bine. Cu Peter Greenaway se întâmplă un lucru ciudat: un film e bun, altul prost. Studiile de pictură se simt, într-adevăr, în atâtea filme ale sale, mai ales cele din ultima perioadă, despre Rembrandt sau Goltzius.

Cum aţi cunoscut-o pe soţia dvs., care ştie atât de bine spaniolă?
Nu vreau să intru prea mult în biografic. Am scris şi publicat recent o carte, „Oublier Bucarest. Un récit“, în care intru, prin această cale a autoficţiunii, cum se spune, în anumite detalii biografice, veţi găsi răspunsuri acolo. Cartea a apărut acum câteva luni în Franţa şi este în pregătire la editura Humanitas, va apare în toamnă. Nu ştiu cum se va traduce titlul, în franceză el este foarte potrivit, tocmai pentru că are acest sens nostalgic, al imposibilităţii de a uita, de fapt. În româneşte trebuie însă găsit altceva.


 

BIOGRAFIE

Membru al Şcolii de la Păltiniş

Victor Ieronim Stoichiţă s-a născut la Bucureşti, la 13 iunie 1949.

Înainte să părăsească România, a făcut parte din Şcoala de la Păltiniş condusă de filozoful Constantin Noica, alături de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, etc. A absolvit istoria artei, cu o teză de licenţă susţinută la Roma şi un doctorat de stat la Paris cu teza Le Prémoderne, Aspects poïétiques et intertextuels dans la peinture du XVIe et du XVIIe siècles. Apropiat al grupului de la Păltiniş şi al lui Constantin Noica, Victor Ieronim Stoichiţa a fost între 1973-1981 asistent la Catedra de istoria şi teoria artei la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti. A plecat apoi din România, iniţial cu o bursă Humboldt.

A fost profesor invitat al unor prestigioase instituţii academice, precum Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales Paris (2002) sau Harvard University (2004-2006). A fost asistent la Catedra de Istorie şi Teoria Artei a Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti (1973–1981) şi la Institutul de Istorie a Artei al Universităţii din München (1984–1990), profesor invitat la Sorbona (1987), Göttingen (1989–1990) şi Frankfurt (1990). Din 1991 este titularul catedrei de artă modernă şi contemporană a Universităţii din Fribourg, Elveţia. În februarie 2007 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti.

Studii universitare la Bucureşti, Roma (licenţă în istoria artei) şi Paris (doctorat de stat). A fost asistent la Catedra de istoria şi teoria artei a Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti (1973-1981) şi la Institutul de Istorie a Artei al Universităţii din München (1984-1990). A fost profesor invitat la diferite universităţi, printre care Sorbona (1987), Göttingen (1989-1990), Frankfurt (1990), Harvard (2005-2007), precum şi la Collège de France (2008). A fost de asemenea cercetător asociat la diferite instituţii de cercetare (Institute of Advanced Study/Princeton, The Getty Center/LosAngeles; Wissenschaftskolleg zu Berlin; Max-Planck-Institut für Kunstgeschichte/Roma; Center for Advanced Studies in Visual Arts/Washington). Din 1991 este profesor la Universitatea din Fribourg (Elveţia). În februarie 2007 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, iar în 2011 cel de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Louvain.

Scrieri: Simone Martini, Meridiane, 1975; Ucenicia lui Duccio di Buoninsegna, Meridiane, 1976; Pontormo şi manierismul, Meridiane, 1978 şi Humanitas, 2008; Mondrian, Meridiane, 1979; Georges de La Tour, Meridiane, 1980; Creatorul şi umbra lui, Meridiane, 1981 şi Humanitas, 2007; Efectul Don Quijote, Humanitas, 1995. Cărţile publicate în ultimii ani au fost traduse în numeroase limbi. Dintre ele amintim: L'instauration du tableau. Métapeinture à l'aube des Temps Modernes, Méridiens-Klincksieck, Paris, 1993 (traducere românească, Meridiane, 1999); A Short History of the Shadow, Reaktion Books, Londra, 1997 (traducere românească, Humanitas, 2000, 2008); Goya. The Last Carnival (în colaborare cu Anna Maria Coderch), Reaktion Books, Londra, 1999 (traducere românească, Humanitas, 2007); Ver y no ver, Siruela, Madrid, 2005 (traducere românească, Humanitas, 2007); The Pygmalion Effect: from Ovid to Hitchcock, The University of Chicago Press, Chicago, 2008 (traducere românească, Humanitas, 2011).