Prezentatorul Ceremoniei de închidere (şi deschidere), Laurent Lafitte, de la Comedia Franceză (după cum se preciza pe genericul extraordinarului Elle al lui Paul Verhoeven, cu o Isabelle Huppert formidabilă care e vecină în scenariu cu M.C.-ul serii cele mai aşteptate) spunea, cu umor şi ironie, deşi cu o oarecare cruzime la adresa celor atât de emoţionaţi, că nu trebuie să ne gândim că, dacă sunt prezenţi în sală, concurenţii sigur iau ceva, ci că s-au orientat spre cei care mai erau pe Croazetă, când s-au luat deciziile! Nefericită poantă!

La experienţa noastră ştim, însă, că odată pusă camera pe cei din fotoliile de orchestră, deja cei din regia de transmisie ne dau un indiciu! Începi radid să-ţi faci calcule în gând. Oare va lua iar cea mai bună actriţă, precum Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, pentru că Maria Drăguş zâmbea fericită lângă Pygmalionul ei Mungiu, sau chiar Maestrul, dar oare care dintre distincţii? Scenariu l-a mai luat, Palme d’Or-ul aşişderea...

A fost să fie chiar premiul pentru regie, ex-aequo (din nou ca la După Dealuri, când au luat ambele protagoniste) cu Olivier Assayas (unicul francez câştigător), pentru în egală măsură iubitul şi hulitul: Personal Shopper (un subiect delicat al unui medium şi al Lumii de Dincolo), probabil ca la Oscaruri, ca să repare nedreptatea din 2014, când nu i-au dat pentru foarte subtilul Clouds of Sils Maria!

Revenind la premiantul nostru (că tot e vorba şi despre şcoală în Bacalaureatul său), a avut un speech organizat ca un script perfect, scurt şi cuprinzător: cu mulţumiri spre juriu, precizând că ştie cât de greu e să iei decizia justă (doar a făcut şi el parte dintre decidenţi, când şef a fost Spielberg), a vorbit în engleză şi franceză, a atins problema filmelor de autor, care au ajuns unele de nişă (eu aş zice că datorită festivalurilor s-au mai schimbat lucrurile, mai ales la noi!), şi a mulţumit familiei care l-a îndreptat şi sprijinit spre această carieră (strălucită carieră aş adăuga eu, neuitând că tatăl autorului de cinema e medic, ca şi personajul remarcabilului Adrian Titieni!).

Palma de aur a sfârşit, pentru a doua oară, la Ken Loach pentru I, Daniel Blake (care a avut răsunet şi la Ecumenici), un subiect copie la indigo a celei de anul trecut cu Legea pieţii, din nou un şomer, doar că mai ataşant decât tremuriciul Vincent Lindon. Marele învingător (care a fost la Anonimul, în Deltă, cu prima sa victorie de acum 10 ani, când n-avea decât 70 de ani: Vântul prin sălcii), a ţinut un discurs extrem de populist i-aş zice, dacă n-aş ştii că el chiar crede într-un comunism utopic! Nu degeaba şi-a băgat toate filmele gratuit pe Youtube, probabil ca să nu fie acuzat că face prea mulţi bani, el care predică o egalitate în ale sărăciei! Culmea e că Dumnezeu i-a dat atâta talent încât te înduioşezi, deşi îţi dai seama că te atrage într-o cursă ideologică politically incorrect! Marea găseliniţă e să trateze ideea din perspectivă general umană şi universal birocratică!

Filmul iranian Clientul (Comisvoiajorul, căci ar fi trebuit împartă laudele cu Arthur Miller, pentru că piesa lui e o treime din timp pe ecran!), care nu e la fel de izbutit ca O despărţire, a plecat cu 2 premii şi doi câştigători bărbaţi (ce-i drept că era şi o femeie în juriu şi mai ales o şarmantă actriţă în sală). Ashgar Farhadi a luat pentru scenariu şi fermecătorul Shahab Hosseini pentru interpretare, cu discursuri în farsi şi traducători!

Xavier Dolan cu Nu-i decât sfârşitul lumii, spre stupoarea multora, a luat râvnitul Grand Prix, şi a fost racord cu isteria personajelor sale, printre smiorcăieli cu sughiţuri, ne-a explicat ce greu e să transmiţi emoţia! N-a greşit prea tare! A reuşit doar să plictisească printr-un discurs nesfârşit, depăşit doar de câştigătoarea premiului pentru debut, Camera d’Or, cu Divines, franco-marocana Houda Benyamina, care şi ea a mers pe o reţetă deja demonstrată că ţine şi-i mişcă pe juraţi, ca în Bande de filles, tot a unei realizatoare, Celine Sciamina!

Cel mai bun rol feminin a fost adjudecat de o filipineză, Jaclyn Jose, care le-a luat faţa unor staruri cu mult mai convingătoare ca Huppert sau Sonia Braga! O vânzătoare de butic non-stop, care face şi ceva trafic de droguri, îşi toarnă furnizorul şi mituieşte o poliţie coruptă, totul filmat de o cameră al cărui DOP te întrebi dacă nu e victima unui sever Parkinson!          

Premiul juriului tot la o femeie a mers, Andrea Arnold, care cu American Honey (titlu dintr-o melodie, precum California Dreamin’) s-a concentrat pe viaţa unei puştoaice, unei adolescente, pe care n-o tentează studiile, ca pe liceana lui Mungiu!

Scurtmetrajul spaniol Time Code e fost cel mai original moment din secţiunea sa şi, cu siguranţă, nu peste multă vreme Juanjo Gimenez va lua şi Palme d’Or-ul lui Bunuel, pe care l-a amintit în spusele sale!

Ar mai fi de adăgat că FIPRESCI, presa străină, în care a votat şi dragul nostru istoric de cinema Bujor T. Rîpeanu, a acordat două premii în care ne regăsim, pentru debutul lui Bogdan Mirică: Dogs/ Câini şi favoritul german Toni Erdmann, turnat la noi.  

Apropo de patrupede, a luat pentru prima dată, post mortem Palmedog-ul Nellie, din Peterson al lui Jarmush, care-i şi dedicase pelicula! 

Acum că a luat Bacul, România e gata de un doctorat (neplagiat), de un Oscar!