într-o vineri, 17 Septembrie, la Ateneul Român
Mozart: Sonata nr. 32 în si bemol major pentru vioară şi pian K. 454
Enescu: Sonata nr. 2 în fa minor pentru pian şi vioară op. 6
Strauss: Sonata în mi bemol major pentru vioară şi pian op. 18
Ravel: Tzigane
Maxim Vengerov – vioară
Polina Osetinskaia – pian

Poate că, din cauza acestei convenţii, prima sonată a fost destul de ternă. E adevărat însă că Vengerov are o viziune personală asupra muzicii lui Mozart, căutând mereu să se diferenţieze de interpretările standard ale zilei. Şi pianul Steinway al Ateneului a reverberat prea amplu pentru această superbă sonată destinată unui concert susţinut de compozitor la pian şi o violonistă italiancă, în 1784. Stilul lui Mozart înclina spre staccato, aşa cum era descris de contemporani, or, ceea ce am auzit la Ateneu din partea Polinei Osetinskaia era o un flux abundent de sunete romantice. N-ar fi trebuit să impacteze decisiv, dar Vengerov a urmat cam acelaşi stil, accentuând prea puţin, Andantele fiind destul de plat.

După acest început, Sonata nr. 2 de Enescu n-a captivat nici ea prea mult. Deşi e scrisă la 18 ani, compoziţia este finisată cu maturitate şi are o subtilitate intrinsecă, abia în finalul ei temele folclorice sunt mai evidente şi mai vioaie. Vengerov a avut nevoie de partitură, ceea ce nu e un lucru rău în sine, dar prima mişcare a curs destul de banal. Discografia Sonatei nr.2 nu abundă de nume mari, e dominată de solişti români, însă cred că temperamentul unui Ştefan Tarara captat de o înregistrare de studio din 2016 are multe de spus. Vengerov a cântat-o corect şi politicos în cea mai mare parte a timpului, declanşând mai multă energie în ultima parte, Vif, unde temperatura recitalului a mai crescut un pic.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.